Trecut-a, deja, multă vreme,
Uitat e deja primul pas,
Uitate-s destule probleme,
Noi doi neuitați am rămas.
Erai rătăcită-n cuvinte,
Erai rezervată-n idei,
Eu însă, privind, înainte,
Găseam minimalul temei.
Eram izgonit în tăcere,
Eram răvășit și bolnav,
Tu însă, credeai cu putere,
Că nu e nimic foarte grav.
Ne-am dat și ne-am fost o speranță,
Sau, poate, cu totul, mai mult,
Azi are reala pregnanță,
Oricât zăbovim în tumult.
Trecute, ne spunem, sunt multe,
Dar încă mai multe-au rămas,
Trăim printre vremuri oculte,
Pândiți, tot mereu, de impas.
Pretenții, de drept, n-am anume,
Destul îmi e doar că exiști,
Ideea nu-i nouă, în lume,
De-aceea îmi vezi ochii triști.
Am, totuși, o mare dorință,
În care mereu mă ascund,
Când spun că nu am trebuință
De gându-mi, adesea, profund.
Dorință îmi ești, nu am teamă
Că lumii dau astfel de vești,
Tristeți în poveste te cheamă,
Știind cât de mult îmi lipsești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu