Arc de pod

N-am cuvinte... Nu mai am cuvinte,
N-am crezut că pot să mi le pierd,
Te privesc și multe-mi trec prin minte,
Și mă cert... Aș vrea să te desmierd.

Ceru-i înalt, și-l pierd, e prea departe,
Altceva nu pot să mai privesc,
Chipu-ți de-nțelegeri mă desparte,
Nici nu pot să-ți spun că te doresc.

Trupu-ți e de foc, îl simt, mă arde,
Mă și văd un rug, înalt, aprins,
Hăituit de vânturi revanșarde
Aruncându-mi visu-n necuprins.

Tac, te mângâi, mâna-mi lunecândă,
Sânilor se vrea a fi căuș,
Care țin, cu-n tremur, să-i răspundă
Cercetându-mi gândul jucăuș.

Timpul nu am cum să-l las să treacă,
Simt doritu-ți pântec un altar
Ce, spre închinare, mă provoacă,
Refuzând să mă mai știu fugar.

Coapsele, sub palmă, îmi arată,
Drumul ce aștepți să îl urmez,
Învățând să-ți știu făptura toată
Dar divin și clar motiv de crez.

Las cu totul lumea din afară,
Când în lumea ta, grăbit, pătrund,
Unde doar simțirea-i necesară,
Și-nțelesu-i definit profund.

Gust de sâni îmi spun să n-am oprire,
Spre trăirea dăruirii-n rod,
Acceptând fireasca-nlănțuire
Când ți-e trupul arcuit în pod.

Sens prin trecut

De ani, și ani, te știi că-mi ești iubită,
Deși dovezi nu pot s-aduc acum,
Știu doar că nu îmi ești nicicum ispită,
Dar îmi vei fi întoarcere de drum.

Sunt multe neștiutele motive
Ce ne opresc al vieții noastre pas,
Ivite din percepte primitive
Al unui timp în amintiri rămas.

Timpul se trece, simți deja că trece,
Îți pierde-n treceri vechile idei,
Și-n zori de toamnă simți că-ți este rece,
Crezând că e firesc, având temei.

De ani, și ani, te știi mereu iubită,
În felu-n care-i viața de acum,
Tu, zi de zi, în trecere grăbită,
Eu, căutând, al existenței drum.

Însă e greu, mai grea se face viața
Și simți cum se transformă, zi de zi,
Când nici nu știi că ploile și ceața
Te țin să vezi că abia poți zâmbi.

Și, mult mai grea, când orele de seară
Se face șoapta visului pierdut
Ce caută mereu o primăvară
Uitată într-un timp de mult trecut.

De ani, și ani, te știai că-mi ești iubită,
Acum ideii poți să-i dai un sens,
Anii trecuți mi te-au făcut ispită
Simțindu-ți dorul, de-mpliniri, imens.

Înaintare-n loc

Mă cam învârt în cerc, nu reușesc,
Să văd de am, sau nu mai am, repere,
Ca de va fi, cumva, să amețesc,
Totuși să am, pe drum de mers, putere.

Drum dus-întors mă tem, mereu, că fac
Oricât de mult cu ochii-s după stele,
Voindu-mi, rătăcirilor, un leac,
Și înălțare, grabnică, spre ele.

Intru în nori, crezând că nu sunt nori,
Că este doar un val, răzleț, de ceață,
Și-ajung să caut miezul nopții-n zori
Pierzându-mi timp, uitând, prea mult de viață.

În jur văd rar, se pare, mult prea rar,
Lumini ce-ar vrea să nu mai fug de noapte,
Dar des, cu mult prea des, umbriri apar,
Forțându-mă să tot renunț la fapte.

Cercul e larg, dar nu e cerc mereu,
Mă-ntoarce, uneori, fără zăbavă,
De nu mai știu să spun dacă-s tot eu,
Ori o uitată, pe un țărm, epavă.

E vina mea, altfel nu pot să spun,
M-am dus, cam mult de drumul meu departe,
Și cred c-am vrut, ca om, să mă supun
Ideilor și viselor deșarte.

Sau, încă pot, din când în când, să zic,
În gând, când norii vor a fi furtună,
Că-i timpul, de-ntrebări să mă dezic,
Și ploaia să n-o las să se impună.

Mă-nvârt în cerc, nu-mi e ușor s-o spun,
Dar adevăru-i cea mai bună cale,
Ideile ce-mi vin se suprapun
În irealul lor se vor reale.

Descumpănitoarea constatare

Nu credeam, nicicând, c-am să ajung,
Să vorbesc de rău acest popor,
Să străbat un drum atât de lung
Vorbei grele să mă simt dator...

Vorba blândă e doar timp pierdut,
Și minciuna marii agonii,
Gloria unui viteaz trecut
Este fața altei Românii.

Azi, acest popor este bolnav,
Totu-i dus pe planul personal,
Și pe zi ce trece-i tot mai grav,
Boala intră-n viață ca normal.

Prostul s-a ajuns a fi deștept,
El se dă drept ideal model
Iar ideea-n sine e-un concept
Ce, încet, încet, devine țel.

Nu-și au loc, în tot acest dezmăț,
Cei ce au un adevăr de spus,
Curvele-s chemate la ospăț,
Și modelul lor ne e impus.

Mai tot omul este bun de sfat,
Și în toate foarte priceput,
Nevoit nu e să fi-nvățat,
E destul că poate fi limbut.

Lingușirea face pași mereu,
A ajuns o formă de respect,
Lingușit e chiar și Dumnezeu,
Rar mai e rugat în mod direct.

Vai de tine, sfântul meu popor,
Singur te-ai adus unde-ai ajuns,
De ceea ce-ai fost nu-ți este dor,
Tot trecutul ți-l dorești ascuns.

Nu mai vrei măcar să-ți amintești,
De eroi, de cei ce-au pătimit,
De trădări, de fapte vitejești,
Nici măcar de cei ce te-au robit.

Vai, atât mai spun... Poporul meu,
Am ajuns, cum nu credeam, chiar eu,
Să mă tem că n-ai să mai exiști,
Că n-ai cum, așa, să mai reziști...

Vedere de contrasens

Eu nu mai știu ce caut, asta spun,
Când văd în juru-mi multă căutare
În oamenii ce nu mai au răbdare
Și se dedau spre uzul prea comun.

Nimic nu se mai vrea impersonal,
Deja-i stâlcită strămoșeasca limbă,
Prin sensuri numai unii se mai plimbă,
Se vrea mereu punctarea pe real.

E vremea unei vieți fără de sens,
O viață ce se pierde-n amănunte,
Prilej găsit ca omul să se încrunte,
Mereu având și căi pe contrasens.

Aleg să spun că fac ce-n fapt nu fac,
Dar văd că-n jurul meu mereu se face,
Așa cum spun că-mi place ce nu-mi place,
Sau că-n desfrâu amarnic mă complac.

Încerc așa, să las, cumva, văzut,
Ceea ce omul nu prea vrea să vadă,
Să fac povestea mea, chiar lui dovadă,
Că a ajuns, de-a dreptul, decăzut.

Și se decade-n toate, tot mai mult,
În logica gândirii și-n simțire,
Decade și imboldul spre iubire,
Aproape că e deja-i ajuns ocult.

Îmi pun în spate totul, sunt cobai,
Acestei lumi ce vrea a fi orbită,
Crezând că-și are calea nimerită,
Trăirii-n iadul vieții ca în rai.

Mi-e greu să cred că știu unde-s venit,
Că mi-am ales chiar eu această lume,
Însă acum aleg să spun pe nume
Acestei vieți pe muchii de cuțit.

Matinalul corolar

Aproape-n zori era când m-am trezit,
Vedeam lumina vălurită-n ceață,
Nu prea-mi părea a fi de dimineață,
Aveam și-un musafir, deloc poftit.

Nu-mi place, dimineața să vorbesc,
O întrebare-i chiar o grea povară,
Dar nu puteam să-l rog să meargă-afară,
Mi s-a părut absurd și nefiresc.

La o cafea, lipsită de comfort,
Schimbul de replici greu și-avea cuvinte,
Mințeam și eu, știind că el mă minte,
Calmu-mi păstram cu mult prea mult efort.

Știa prea multe... Nu vroiam să-i spun
De ce mi-e viața veselă sau tristă,
Sau cum de mă încred că ea există
Iar eu privesc spre stele ce apun.

El tot vorbea de timpul absolut
În care nu există calendare
Și-n care vremea nu e trecătoare
Și niciodată nu-i nimic pierdut.

Nici eu, nici el, n-aveam un argument
Pentru atâta pierdere de vreme,
În care încercam idei ș teme
Jucând barbut cu mize de moment.

Însă simțeam că e venit cu-n țel,
Și-am căutat să-i pun o întrebare,
Astfel fiind să aflu cu mirare
Că discutam cu "ea", și nu cu "el"!

Răbdarea-i ajunsese la sfârșit,
Țipând, spunea că nu sunt om de treabă,
Să merg cu ea, dar repede, în grabă,
În viață de mai stau sunt un tâmpit.

Cum am uitat de mult să fiu fricos,
Și doar când vreau dau cuiva socoteală,
N-am vrut să cad cu ea la învoială,
Chiar i-am răspuns, deloc politicos.

-Nu te-am chemat, poți singură să pleci,
Când eu voi vrea promit să-ți dau de veste,
Azi însă poți să-ndrugi orice poveste,
Sunt hotărât, să îți rezist, pe veci.

Zorii de zi se trec, sunt la sfârșit,
Îndeamnă-te să mergi prin altă parte,
Am treabă să termin o altă carte,
Și-apoi să văd ce am făcut greșit.

Și de-am să plec, eu singur am să plec,
Și-n moarte am să fiu ca și în viață,
Posibil fi-va tot de dimineață
Când am să pot, de-al vieții prag, să trec.

Nu mă convingi nicicum, nu-s de convins,
Nu-mi părăsesc durerea ce m-apasă,
Nici dacă îmi tot spui că n-am o casă,
Nici dacă-mi spui că viața m-a învins.

Tu ești un adevăr, dar hai să-ți spun,
Viața de-acum, reală, pământeană
E doar o parte, negreșit umană,
Pot să aleg, chiar eu, când o răpun.

Ultimativa turnantă

Se simte că deja ești obosită,
Cu fiecare zi ce trece-ți este greu,
Speranța a rămas în urmă, părăsită,
Dar chiar și-acum te vrei un Dumnezeu.

Cuvintele cu greu se leagă-n minte
De adevărul faptelor firești,
Și te tot miri că trupu-ți e fiebinte
Și fără stare totdeauna ești.

Pasul refuză drumuri să mai meargă
Se face-n loc și sigur mai puțin,
De nici un preș nu vrea să se mai șteargă,
Sub ele-i adunat gunoi, din plin.

Fără motiv găsești că nu e bine
Ceea ce alții fac, știind ce fac,
Ca totdeauna, te gândești la tine
Și-ai vrea să-ți facă toți pe bunul plac.

Din timpuri vechi, când noaptea te adoarme,
Vin amintiri ce îți arată-n vis
Că îngerii ce i-ai ucis sunt arme
Ce te lovesc cu forță și precis.

Te-ai vrea, cum crezi, a tot nevinovată,
Și doar în juru-ți totul e greșit,
Chiar dacă știi că-n vremi de altădată
Drumuri firești, forțând, ai tot oprit.

Cearta ți-a fost și-ți este bucurie,
Fiindu-ți universul absolut,
Nu-i nimeni adevărul să îl știe,
Și nici ce este bine de făcut.

Cu semnul da, pe ultima turnantă,
Îți iei avânt și nu-nțelegi nimic,
Neîmplinirea ți-o dorești garantă
Al mântuirii sufletului mic.

Ochii nu-ți plâng, nu știu de dor să plângă,
Dar nici nu râd, nu au nici un motiv,
Ura în ei începe să se strângă,
Este deja decor ultimativ.

Acuzat de dezrobire

Uitând să tac, mulți mi-au dorit să mor
Să nu-i mai pun, prin vorbe, față-n față
Cu faptele ce le-au făcut în viață,
Dar, mai ales, cu marea urmă-a lor.

Iar mie mi s-a dat, cu grabă, veste,
Că pentru toți sunt doar un ins pierdut
Dezmoștenit al vieții din trecut,
Ce nu-și mai are loc nici în poveste.

N-aveau o altă formă, nici ca leac,
De-a mă reduce cumva la tăcere,
Ori obliga la faceri de plăcere,
Când spusele în biciuri le prefac.

Mi-au inventat, acei ce cochetează
Cu formele ideilor de fond,
Un rol de nestatornic vagabond
Ce, necuviinței, veșnic, stă de pază.

Și cum n-am vrut să fiu ascultător,
Păstrându-mi dreptul de-a avea și umbră,
Mi-a fost croită o vedere sumbră
Vestită, fără noimă, tuturor.

De-ar fi să fiu și-așa, o moștenire,
Din lumi trecute, știu că o tot am,
Și-mi amintesc pe cel care eram,
Și lupte, ce-am tot dat, spre dezrobire.

Ce-am învățat să uit îmi este greu,
Și, învățat fiind, nu se mai poate
Să vreau cărbunii-ncinși din foc a-i scoate
În numele unui habotnic Dumnezeu.

De-atâtea ori murind, încă o moarte
Nu-mi este-acum mai mult decât un pas
Ca să reiau de unde am rămas
Mersul normal cu țintă-nspre departe.

Astfel în las pe cei ce-și au ca scop
În a găsi mijloacelor o scuză,
Sunt ce ce-n mod continuu mă acuză,
Ca în tăceri, de-a pururi, să mă-ngrop.

Prigoana de consum

Zi după zi se trece viața-aceasta,
Și întâmplări, de mai de mult, rodesc,
Ies din cotloane umbre ce vorbesc
Proorocindu-ți, în curând, năpasta.

Vor fi acum, mai mult ca altă dată,
Furtuni cu valuri aprige la mal,
Și-ți vor ieși mai toate din normal,
Simțindu-te de fapte apăsată.

N-a fost de-ajuns ideea de schimbare,
De n-ai făcut schimbarea întru tot,
Și-ai mai urzit în minte un complot
Crezând că-l și poți pune-n aplicare.

Te tot întorci, dar calea te tot duce
Împotrivindu-ți gândul ce-l croiești
Că n-ai puteri de sorți să te ferești,
Iar sorții, trași, deja îți sunt o cruce.

Viața te prinde într-o plasă

Ca nu cumva să poți ieși,

Ieșind, să te mai poți minți

Că-n lacrimi plânsul de apasă.

Cu cât mai mult tu cauți altă cale,
Cu-atât mai mult doar una vei avea,
Și, nimeni, alta, nu îți poate da,
Decât idei de adevăruri goale.

Și nici nu-ți este, cine crezi, aproape,
Cei de aproape-n spate-ți plănuiesc,
Voind să faci ceea ce ei doresc,
Ca nu cumva din gheare să te scape.

Ai tot vânat și ai ajuns vânată,
Și ai ajuns să crezi că ești trofeu,
Dar mingea, mult urcată la fileu
Înspre neant, de vânt, a fost purtată.

În pendularea-ți multă, spre risipă
Cum te-ai dedat, tu încă te dedai,
Uiți și tot uiți că un motiv nu ai,
Că viața ți se schimbă într-o clipă.

Punctatul roi de argumente

E jarul care-ți va da foc

Ca tu, plecând din loc în loc,

Să îți dorești schimbări urgente.

Cu trudă multă vei lua aminte
Că vieții-n gând e greu să-i dai temei
Iar cei ce-ți spun că poți să faci ce vrei
Nu fac nici ei tot ce le vine-n minte.

Acum alergi pe ultima turnantă,
Cu, încă, șanse de real câștig,
Deși e întuneric și e frig,
Și lupta este prea epuizantă.

Mici întâmplări, părând nevinovate
Vor fi, prin vorbe lungi, un greu consum,
Care-și vor lua tribut dintr-un postum
Ce chiar acum un drum vrea să-ți arate.

Ieșind, abia apoi, înspre lumină
Umbre de negru câmpuri vor goni,
Trecutul vor începe-a-ți prigoni
Spunând cât ești, sau nu ai fost, de vină.

Câte veni-vor, se vor duce,

Și pasul îți va fi vioi,

Ieșind din mlaștini, din noroi,

Putea-vei duce doar o cruce.