duminică, 6 august 2017

Cărarea spre drum

Dacă mai crezi n-am eu puteri să ştiu,
Tot ce mai ştiu îmi este în credinţă...
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Alături, pe un drum, de biruinţă.

Devin, pe zi ce trece, mai tăcut,
De parcă mă afund în rătăcire,
Uitând că nu există absolut,
Şi nu-i trăirea doar o amintire.

Mă arde aşteptarea ca un foc
Ce peste orizonturi se întinde,
Şi simt că neodihna-şi face loc,
Neliniştea ideii mă cuprinde.

Dar ştiu că-mi eşti un pas şi îmi vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi cea care, o viaţă, va vorbi
De rostul ce îl are o-ntâmplare.

Dacă mai crezi, nu pot nicicum să ştiu,
Eu însă nu am urme de-ndoială,
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Motiv de faptă fără de sfială.

Poţi să îmi spui că sunt un visător
Ce lasă timpul mult prea mult să treacă,
Eu voi răspunde însă că mi-e dor,
Iar dorul în tăcere mă îmbracă.

Tăcerea, tu, în vise mi-o prefaci,
Aşa rezist, şi cred, şi am putere,
Te văd, în viitor, cum te dezbraci
Făcându-mă să cred în re'nviere.

Dar ştiu că pas mi-ai fost şi iar vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi nici nu e departe acea zi
În care drum vom face o cărare...

sâmbătă, 22 iulie 2017

Dor de ochi

Mă dor, iubito, ochii,
atât de rău mă dor,
Privesc, fără de ţintă
şi caut ajutor,
Îmi caut o speranţă,
îmi caut un reper,
Mă rog, cu gând spre Ceruri,
mă rog şi lor te cer.

Simt clar că prea departe
nu pot să văd un drum,
În jur văd multă ceaţă,
sau poate că e fum,
Cu vorbe în chirie
vorbesc de-al nopţii cer,
Şi-mi este dor de stele
s-ajung la ele sper.

De soarele amiezii,
prea multe nu mai spun,
Mi-e greu să văd detalii,
mi-e greu să mă adun,
Doar simt că arde focul,
şi văd că multul foc
Plecarea-mi tot opreşte,
stau mult prea mult pe loc.

Mă dor, iubito, ochii,
mă dor de-atâta dor,
Îmi este dor de tine,
cu greu sunt răbdător,
Mă dor de întuneric,
de-al vie ţii aspru trai,
De mult ce-mi e dorinţa
să-mi fii şi să mă ai.

vineri, 21 iulie 2017

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

miercuri, 19 iulie 2017

Teme de tristețe

Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...

Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!

Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!

Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.

De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.

Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.

Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Contrabalanță

De-ar fi să dormi, ce vise ţi-ai avea?
În care timp vei şti a mă găsi,
Mergând pe-aceeaşi cale ca a ta,
Ştiind că este vremea de-a iubi?

Putea-vei să te laşi, măcar cândva,
Voind să ai încredere în vis,
Să nu te-ntrebi de ce m-ai accepta,
Uitând de-al târguielii compromis?

Pe unde ţi-ai dori un drum a face,
Ştiind că drumul meu e clar, bătut,
Dar, şi așa, n-am linişte, n-am pace,
Şi doru-mi e un prag de netrecut?

De-ar fi să dormi, ce ţi-ai voi a-mi spune,
Văzând că zorii vin, şi vin grăbit,
Iar eu, spre împăcare ţi-aş propune
A ne gusta ca pe un fruct oprit?

Cum vei putea să uiţi că, în balanţă,
Se spune că e bine să stea pus,
Motivul care dă, lumesc, speranţă,
Şi amintirea timpului apus?

Ţi-ai da exemplu calea din vechime
A celor ce sunt vii în amintiri,
Sau, tot mereu, prin sensuri sinonime,
Vei căuta, prin fapte, noi iubiri?

vineri, 14 iulie 2017

Succintul din zăbavă

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Feriţi de ochii lumii, pe ascuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Ţi-ai spune că-i normal a te convinge
A face paşii cât mai mult grăbiţi,
Fără să-ţi spui că focul ce te-ncinge
Stă în firescul celor înrobiţi?

Mi-ai spune că-i firesc să am răbdare,
Să înţeleg al lumii rost gândit,
Şi să îmi fie clar că o-ntâmplare
Nu-nseamnă că ni-i visul împlinit?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Când liniştea e-n jur de nepătruns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Te-ai accepta, spunând că e normală
Ideea că nu-i vreme de pierdut
Că eşti aşa cu-adevărat reală,
Dar multă vreme nu te-ai cunoscut?

M-ai vrea oprindu-mi gândul că nu-i bine
Să îţi arăt ce văd a fi firesc,
Că n-ai motive de a-ţi fi ruşine
De fapta ce îşi are sens lumesc?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Ca să ne fie timpu-ndeajuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

duminică, 9 iulie 2017

Prinsoare de pas

Prindea-ne-vom... şi n-ai să poţi fugi
În nici un gând şi nici în altă lume,
Că adevărul nu-l putem minţi
Ci doar să-i spunem, amândoi, pe nume.

De ceva timp făcut-am primul pas...
Dar am uitat să-l scoatem şi în stradă,
De sus se vede urma ce-a rămas,
Şi-o văd doar cei ce trebuie s-o vadă.

De multe ori se spune c-am ales...
Spun cei ce vor doar asta să-nţeleagă,
Crezând că le e totul pe-nţeles,
Că orice nod, legat, se şi dezleagă.

Încet, încet, prindea-ne-vom, şi, iar,
Pecetluind lumeasca legătură,
Dar îţi voi fi, mi te vei da în dar,
Fără să vrem avea, trăind, măsură.

În faţa vieţii suntem numai noi,
Şi urmele nu au acoperire,
De-aceea stăm descoperiţi şi goi
Încoronaţi de-a clipei împlinire.

Ne vom lega, din nou, cu-n pas hoinar,
Chiar şi minţind, găsind mereu motive,
Ori poate vom avea măcar habar
De multele idei peiorative.

Avem un drum, şi-ar fi un drum uşor,
De nu l-am face piatră de-ncercare,
Atraşi fiind de-al umbrelor decor
Creat de noi, din semne de-ntrebare.

Doar că atât va fi, prin timp rămas
Din mult prea grea căderea-ţi la-nvoială,
Un mare pas, urmând întâiul pas
Ca să se-arate fără de-ndoială.