joi, 22 iunie 2017

Destin de ultimă scrisoare

În gânduri am dorinţa tot mai mare,
Să-ţi spun ceva ce greu îmi e să-ţi spun,
Ideile cumva să mi le-adun,
Să-ţi scriu această unică scrisoare.

Aş vrea, de voi putea, să spun de toate,
Să spun despre prezent, despre trecut,
Despre atât de multu-mi absolut
Al gândului că dacă vreau se poate.

Puține ştii din multa-mi poezie,
Că-n ea, din viaţă, am lăsat puţin,
Ba chiar am încercat să mă abţin,
Că simt venind o vreme ce-ntârzie.

E timpul, dar, să nu-ţi mai vreau ascunde
Că nu mă simt cu mine împăcat,
Când ştiu că cerul meu e-nnourat
Şi, rănile, ce dor, sunt prea profunde.

Venim din două lumi... Această lume
E un amestec mult paradoxal,
În care timpul altfel e real
Dacă purtăm, sau nu, acelaşi nume.

În sincretismul care-şi dă valoare,
Schimbând mereu al clipelor reper,
Eu mi-am permis să cred, nu doar să sper,
Că toţi avem acelaşi loc sub soare.

Dar nu-i aşa, o altfel de dreptate
Ne-mparte după strâmbe judecăţi,
Punându-ne în spate alte plăţi,
Accentuând a minţii legitate.

Nici eu, nici tu, n-am vrut a ţine minte
Proorocirea unora înguşti
Ce ne-mpingeau spre poarta unor cuşti,
Un fel de case, dar, de fapt, morminte.

Acum plătim, cu moartea, sau cu viaţa,
Dorinţa împlinirii unui vis,
Şi lipsa unui minim compromis
În încercarea de a sparge gheaţa.

A merge înainte nu se poate,
Nici n-avem cum să mergem înapoi,
Există diar o cale pentru noi,
De reuşim să trecem peste toate.

Ne întrebăm ce lege, omenirea,
Va mai găsi să ţină omu-n frâu,
Lăsând să se reţină că menirea
Se poate împlini şi prin desfrâu.

N-ai nici un fel de gând, ori de speranţă,
Nu crezi că-i drept, dar însă îmi zici să plec,
Că poţi, aşa, rămâne-n consonanţă
Cu toate cele care vin şi trec.

N-am cum să cred că ceva se mai schimbă,
Sunt visător la fel cum sunt lucid,
Cuvintele în minte mi se plimbă,
Rămâne-vor aşa... Mă sinucid...

joi, 13 aprilie 2017

Lumina în rezervă

O mare-mbătrânire se observă
În tot ce-nseamnă neamul omenesc,
Şi prea puţini sunt cei care vorbesc
De trecerea luminii în rezervă.

Şi noaptea cade-n noi ca o greşeală,
În contra dreptului firesc la zi,
Începe adevăru-a vrea muri,
Strivit de marea noastră îndoială.

Sunt tot mai mulţi ce caută să plângă
Vorbind de timp, spunând că-i prea puţin,
Că ei nu tac, doar vorba şi-o abţin,
Chiar dacă-i greu pornirea să-şi înfrângă.

Pe zi ce trece mor cei ce se-ntreabă
Cât de real e omul cel real,
Cât de normal e tot ce e normal,
Şi au răspuns mai mult de o silabă.

Urmează întunericul să-nşele
În numele promiselor lumini,
Această lume ce, cu ochi senini,
Crede în os, în carne, şi în piele.