joi, 12 iulie 2018

Drum deja

Am început un drum şi-mi sunt cobai,
Ca nu cumva, sedus de rătăcire,
Pavându-mi drum spre Iad în loc de Rai,
Să-mi fie vorba mare amăgire.

Mă las chemat de lipsa de răspuns
La multele, absurdele, probleme
Ca, luptă de va fi, să am de-ajuns
Putere de a trece de dileme.

Pe mine, mai întâi, de toate-ncerc,
Şi mie-mi pun condiţii restrictive,
Ca să-nţeleg de ce se-nvârt în cerc
Concepţii şi principii primitive.

Acesta-i drumul, nu-i de ieri ori azi,
Spus că va fi un fel de nouă armă
Demascatoare multor retrograzi
Ce-s fără somn, dar cer ca toţi să doarmă.

Ştiu bine văzut că pot să-i văd
Şi sunt ţintit de gânduri cu adresă,
Ce mă împing spre cuşcă ori prăpăd,
Ori, mai la modă, înspre lanţ ori lesă.

N-am ce să pierd, nici n-am cum să cobor,
Chiar dacă simt enorma oboseală
Când văd că multe-s taine de omor,
Fără motiv şi fără socoteală.

Nu fac rabat, nici superficial
Nu pot să fiu, gândind mereu la mine,
Că-n drumul, viitor, spre pas real
Nu pot să las un rău cu rol de bine.

Tot ce va fi deja s-a început,
Şi-i prins între idei sfredelitoare,
Ţintind spre infinitul absolut
Al zilelor firesc nemuritoare.

duminică, 8 iulie 2018

Cheia ca superlativ

În prigoana lumii suferă ideea,
Uneori ajunge fără de motiv,
Însă de milenii, prin superlativ
Este definită, și văzută, cheia.

N-are importanță nici un fel de faptă,
Dacă se și trece dincolo de prag,
Cheia e pecete și al luptei steag,
E și trambulină, nu doar simplă treaptă.

Asta-i astăzi lumea, doar așa gândește,
Totul se oprește la mai mult câștig,
Nici arșița verii, nici al iernii frig,
Spre altfel de gânduri nu o mai pornește.

Vechea neștiință e la fel de nouă,
Tot la fel se cerne ce se crede bun,
Viața-i, mai degrabă, îndelung surghiun
Mult mai importante-s boabele de rouă.

Răspicata vorbă nu se ia în seamă,
Când dă altfel vestea, ori n-o dă deloc,
Chiar și adevărul este pus pe foc
În neacceptarea ce devine teamă.

Definiții sacre azi se translatează
În idei ce țipă și chiar fac scandal,
Când acuzatorii cred că-s tribunal,
Pedepsind principiul că nu se uzează.

Chiar sacralitatea are altă formă,
E, fără de noimă, un banal cuvânt,
Care dus de vorbe ia, din plin, avânt
Și, din clipă-n clipă, are altă normă.

Cheia e obiectul, nu-i nici drum, nici cale,
Ea-i acum cu totul faptelor motiv,
Și e argumentul clar, demonstrativ,
Al atâtor sensuri neprincipiale.

joi, 5 iulie 2018

Totuși, simplu

Colegului meu,
Cătălin Iorga

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu limite de mare anvergură,
Că simplitatea-mi e un act reflex,
Fiindu-mi, din instict, mereu, postură.

Simplu fiind, nicicum nu-s complexat
Când mi se-arată viața ca erată,
Ascult, și detașat, și relaxat
Pe cei ce adevăruri îmi arată.

Complex apar celor ce astfel cred
Pe cel ce nu-i, ca formă sau figură,
În limita concretului biped
Ce vrea mereu răspunsuri mură-n gură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu fapte întru totul pe măsură,
Ca adevăr, perpetuu și conex
Al crezului ce- mi este trăsătură.

Mai mult nu pot să fiu simplificat,
De-aceea nici nu cad la învoială
Cu cei ce vor ca eu, neapărat,
Să am, întru câștiguri, socoteală.

De mai adun ceva, în nici un caz,
N-o pot lăsa ca simplă umplutură,
Spre arătarea unui alt obraz
Încă o dată bun de-o lovitură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Sortit a fi pornit spre aventură,
Văzând concavul ca un biconvex
Când e să se lovească de cenzură.

De-aceea, n-am motive să mai tac
Când faptele se vor, prin argumente,
Contrare celor ce ideile prefac
În teoreme absolut demente.

Redus la simplu, regăsit sunt eu,
Cel modelat de propria-mi structură,
După modelul unui Dumnezeu
Plin de iubire, nicidecum de ură.

miercuri, 4 iulie 2018

Risipire în context

Suntem amanţi... Deloc nu e uşor
Să ne găsim, din când în când, o clipă,
Ferindu-ne din calea tuturor,
Şi mai apoi de-a timpului risipă.

Nu facem nici un rău, trăim şi noi,
În limita condiţiei umane,
Chiar dacă parţial ni-i viaţa-n doi,
Nu-i din dorinţa noastră, n-avem toane.

Trecând prin viaţă, vorbe ne-auzim,
De parcă facem fapte diferite,
Acuza că nu-i totul legitim
Ne vrea, cu nonşalanţă, compromite.

Un loc ferit găsim cu mult mai greu
Mereu ni-i luat de cei ce ţin de acte,
De cei ce sunt în cuceriri mereu,
Dar aparenţe-şi vor, firesc, intacte.

Suntem, prin viaţa noastră, trecători,
Ne întâlnim, şi ne iubim, pe fugă,
În doi nu prea mai ştim ai zilei zori,
Poveşti, cu noi, cei ce ne ştiu, îndrugă.

Mă rogi, de multe ori, în vis să-ţi vin,
Ca să vorbim de vremuri viitoare,
Şi-ţi spun, îmi este greu să mă abţin,
Că visul ne mai face o favoare.

Suntem, voind trăi, nişte eroi,
Ce sunt văzuţi drept călcători de lege,
Un fel de pleavă, uneori gunoi,
Pe care viaţa poate să-i renege.

Dar oare prefăcuţii aroganţi,
Ce zi de zi îşi au un drum spre casă,
Când ne blamează viaţa de amanţi,
N-o fac din neputinţa ce-i apasă?

luni, 2 iulie 2018

Înţelesul unui eu

Mă tot citeşti, cuvinte vorbesc,
Din viaţa noastră, simplă, vezi că vin,
Şi chiar dacă n-aş vrea să-ţi amintesc,
Le vezi că sunt dovadă de destin.

Multe m-am ascuns să ţi le spun,
Ca să le ascund m-am şi jucat,
Alteori vorbeam ca un nebun
Despre noi şi-al nopţii faptic pat.

Când vorbeam de sânii-ţi întăriţi,
Îngropam tristeţea cu amar
Ca să uit de anii-mi hoinăriţi
Ce-au uitat de timp şi calendar.

Povesteam de câte vreau să fac,
Greu punând accent pe un acum
Ca să nu-mi găsesc îndemn să tac
Absorbit de-al căutării drum.

Acum citeşti şi vezi că n-ai aflat
De ce am fost de multe ori tăcut,
Ori se părea că mă comport ciudat
Având un scop, în vis contrafăcut.

Când îîi vorbeam de paşi şi viitor,
De ce va fi cu totul în alt fel,
Nu mă vedeam un simplu muritor
Ci doar spuneam că am un vis, un ţel.

De-al vieţii dor spuneam din când în când
Privindu-ţi trupul parcă legănat
De fantezii ce îmi smulgeau un gând
În care mă ştiam de mult uitat.

Printre cuvinte sunt, cu totul, eu,
Citindu-le, vei şti, real, cum sunt,
Că şi-n credinţă sunt ca un ateu,
Atent, oricând, la orice amănunt.

miercuri, 27 iunie 2018

Refuz la scoaterea din uz

Vezi adevărul când mă simți profund,
Și sânii-ți stau în palme tresărind,
Iar ochii între coapse mi-i ascund,
Că altfel vezi firescul ce-l pretind.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îți străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac,
Ceea ce simți nu are precedent.

Și simți și tu cât sunt de tulburat
Când pântecul se simte tremurând
De nu am timp prea mult de așteptat
Oricât de tine-mi spui că sunt flămând.

N-am îndoieli că știi, și spun, cinstit,
Că-mi este gândul cu al tău la fel,
Fiindu-mi, din dorință, năzărit,
Fiindu-mi tu, dorințelor model.

Pierdut nu sunt, deși n-ar fi nimic,
Că-n tine sunt rămas, și-s, zi de zi,
Putința de-a avea cum să explic
Cum drum avem și cum vom nemuri.

Mă vezi că nu-s grăbit, mă faci uituc,
Și doritor de-a fi pătrunzător,
Ca, prin esență, ritmul să-l reduc,
Să fiu, prin profunzimi, convingător.

Nicicând nu am un felurit motiv
Prin care să renunț, ori să refuz
Un act reflex, pefect și efectiv,
Un adevăr, de unii scos din uz.

Te văd zvâcnind, pierdută în trăiri,
Iar pântecul e-n unduiri rotund,
Mă-ndatorez eternei dăruiri,
Și-ți las, să porți, însemnul meu, profund.

sâmbătă, 16 iunie 2018

Plimbători de vorbe

În jur aud mereu, vorbind, poeți,
Și vorba despre ei, tot ei, o plimbă...
Îmi vine să mă cațăr pe pereți,
De cât stâlcită-i strămoșeasca limbă.

De sensul spusei lor nimic nu zic,
Abia-nțeleg cum, bâlbâit, se-ngână,
Mă-ntreb, nu vreau cumva să-i contrazic,
Vorbesc, în mod legal, limba română?

Oameni sunt toți și multe au de spus,
Însă-și doresc rapid să iasă-n față,
Și-ajung așa să creadă că sunt sus
Punând frustrarea chiar la suprafață.

Cu neputința unii luptă duc,
Dar nu și cei ce cred că-i cu putință
Să creadă că și versul hăbăuc
Întregii lumi îi e de trebuință.

Și-ajung așa, să pună vers cu vers,
Ce-s ca un nod ce nici un fir nu leagă,
Siguri fiind că-ntregul univers
Putea-va, ca și ei, să înțeleagă.

Aud de-mpușcături în buzunar,
Pretext fiind vorbirea într-o limbă
Și mă gândesc că eu nu am habar
De cum, în scris, ideile se plimbă.

Sunt unii ce se cred că ei știu tot,
Și alții ce, știind, mai mult învață,
Eu văd acum modelul idiot...
N-am cum să știu ce cote are-n piață...

Și parcă stă poet lângă poet,
Precum o gașcă pusă pe bătaie,
Scriind, trăiesc cu marele regret
Că drumul cu al lor mi se-ntretaie.