sâmbătă, 16 iunie 2018

Plimbători de vorbe

În jur aud mereu, vorbind, poeți,
Și vorba despre ei, tot ei, o plimbă...
Îmi vine să mă cațăr pe pereți,
De cât stâlcită-i strămoșeasca limbă.

De sensul spusei lor nimic nu zic,
Abia-nțeleg cum, bâlbâit, se-ngână,
Mă-ntreb, nu vreau cumva să-i contrazic,
Vorbesc, în mod legal, limba română?

Oameni sunt toți și multe au de spus,
Însă-și doresc rapid să iasă-n față,
Și-ajung așa să creadă că sunt sus
Punând frustrarea chiar la suprafață.

Cu neputința unii luptă duc,
Dar nu și cei ce cred că-i cu putință
Să creadă că și versul hăbăuc
Întregii lumi îi e de trebuință.

Și-ajung așa, să pună vers cu vers,
Ce-s ca un nod ce nici un fir nu leagă,
Siguri fiind că-ntregul univers
Putea-va, ca și ei, să înțeleagă.

Aud de-mpușcături în buzunar,
Pretext fiind vorbirea într-o limbă
Și mă gândesc că eu nu am habar
De cum, în scris, ideile se plimbă.

Sunt unii ce se cred că ei știu tot,
Și alții ce, știind, mai mult învață,
Eu văd acum modelul idiot...
N-am cum să știu ce cote are-n piață...

Și parcă stă poet lângă poet,
Precum o gașcă pusă pe bătaie,
Scriind, trăiesc cu marele regret
Că drumul cu al lor mi se-ntretaie.

marți, 12 iunie 2018

În lung, în lat...

De multe ori gândesc înspre un loc
Unde îmi am motive să mă duc,
Și unde ceva, fă echivoc,
În fape sunt, în mod bizar, izbuc.

Înspre Onești mi-e dor nebun să plec,
Să trec prin porți din viața de apoi,
Să simt și că revin, nu doar că trec
Uitând de-al lumii, mult prezent, noroi.

Sau poate la Fieni, înspre Bolboci,
Să urc spre nemurire pas cu pas,
Uitând de farisei și de escroci
Și de ideea timpului rămas.

Să-mi fac un drum de seară spre Galați,
Siretul să îl văd cum stă pe loc
Când vorba vine de părinți și frați
Ce nu-și vorbesc, și-ajung să își dea foc.

Și tot pe seară la Brăila-n port
Să stau privind cum stelele răsar,
Reînvățând ideea de efort
Spre-a nu se trece viața în zadar.

Și-nspre Craiova gândul mi-l tot am,
Din ani trecuți spre anii de acum,
Să văd cum iarna pune flori în geam
Lăsându-le privirii spre consum.

Ca-n ani trecuți, s-ajung la Severin
Cât încă-i noapte sau în zori de zi,
Trecutului, în taină să mă-nchin,
Ca liber, și hai-hui, să pot porni.

Că, pe la Cluj, mă cheamă dor nebun,
Sub umbra unui cer înseninat,
Ca nu cumva momentul oportun
Să spun că, prin voință, l-am scăpat.

La Sighet doar o clipă m-aș opri
Atât cât să mă simt un simplu om,
Un om ce poate, orișicum ar fi,
Să fie, în iluzii, econom.

Sătmarul, să-l străbat în lung și-n lat,
În nopți de toamnă, cu un țel precis,
Convins fiind că tot ce s-a-ntâmplat
Porți înspre Cer cu rost mi s-au deschis.

Un drum dinspre Agnita spre Sibiu,
În seri de iarnă, prin zăpezi, să fac,
Găsind în amintiri de mai târziu
Urmări ce visul iernii satisfac.

Și la Brașov, din când în când să fug,
Când gerul crapă pietrele la Bod,
Ca-n focul, prins în lemne, din belșug,
Să ard al lumii tainic calapod.

Nu ocolesc, și trec prin București,
De câte ori, în mersu-mi, mă grăbesc,
Găsind urmări de fapte strămoșești
În tot vacarmul traiului obștesc.

În Timișoara-n toamnă să ajung
Lăsându-mi timp să pot să retrăiesc
Ceea ce pot acum, când tot disjung,
Al vieții pas corect să-l denumesc.

Dar orice-ar fi, cu drag, înspre Arad,
Spre liniștea deplină să revin,
Să-mi am destinul pe firescul vad
Și viața nemuririi s-o închin.

De mult, prin multe locuri, n-am ajuns,
Și-așa mi-ajunge-ndemnul mare dor,
Și îmi rămâne, stă mai mult ascuns,
De teamă că-l numesc rătăcitor.

luni, 4 iunie 2018

Iluzii expansive

Mereu las loc de vorbe și-ntrebări...
Cum să răspund de ce nu-ți spun pe nume?
De ce îți spun că simt mereu chemări
Și, ca să-ți vin, în urmă las o lume?

Pun unii întrebări, mai pe ascuns,
De când, și cum, te-ai dovedit ispită
Și în prezent, cu grabă, am ajuns
Să spun, așa direct, că ești iubită?

Spre tine vin, din multe părți, priviri,
În căutarea lor de-a ști mai multe,
De-a te-ntreba de fapte și trăiri,
De adevărul viselor oculte.

Și vin, tot vin, idei de prin străini,
De multe ori părând a fi naive,
Însă dorind balanțe să înclini
Cu afirmații clar imperative.

Învățături nu trag, nici nu știu cum
Să povestesc o altfel de poveste,
Să inventez cărări cu sens de drum
Crezând că întrebările-s oneste.

Prin fel și fel de vorbe trec cu greu,
Nepriceput fiind la mari eschive,
Eventual, cum nu prea fac mereu,
Repun în drepturi sensuri expansive.

Dar tot nu scap, sunt mulți ce vor a ști
În gânduri de mai caut altă cale,
Sau dacă vreau cu alții a-mpărți
Iluzii așa-zis raționale.

Și tot mereu, constat, că las un loc
Pentru mai mult de-o simplă întrebare,
Dar ce să spun când știu știu că la mijloc
Ești tu, sunt eu, și viața ca-ntâmplare.

sâmbătă, 19 mai 2018

Ieșirea din surghiun

Aș vrea să înțelegi, nu să asculți,
Când spun în vers că asta ni-i menirea,
În viață să pășim, cu rost, desculți,
Și să trăim, doar noi, în doi, iubirea.

Suntem într-un destin încorsetați
Nu-i vreme de-a găsi o altă cale,
Chiar dacă-n gând ne știm absurd
damnați
De vremuri vechi ce ne mai dau târcoale.

Suntem și plus și minus infinit,
Și singuri nu putem ieși în lume,
Că viața, de pe muchii de cuțit,
Poate ușor și mult să ne consume.

Multe-s de spus, chiar dacă s-au mai spus,
Acum ideea are altă formă,
Că timpul ne va fi, de-l vrem, supus,
Punându-ne, măsurii sale, normă.

Cum ți-am mai spus, acum, din nou, îți spun,
Că totul stă în corzi de risipire,
Ieșind din gândul unui lung surghiun,
Vieții redându-i dreptul la iubire.

Redefiniri acum, de vrei să faci,
Nevoie ai de fapte, ca repere,
De tot ce-a fost, cândva, să te dezbraci
Uitând de așteptare și tăcere.

De vrei a merge greu va fi de mers
De nu-ți vei face rost printr-o schimbare,
Lăsând să fim al clipei univers
Clădit de omeneasca-mpreunare.

Ascultă dar și fă să înțelegi
O legea vieții nu-i o lege dură,
Că poți, prin dăruirea-ți să renegi
Ceea ce azi îți vezi a fi măsură.

joi, 17 mai 2018

Eronata fugă

Nu mai fugi, tu fugi prea mult de tine,
Găsești că poți cumva să te ascunzi,
Că vei găsi un timp ce-ți aparține,
Lipsit de cei ce doar se văd profunzi.

Întoarce-te, măcar pentru o clipă,
Spre gândul ce-mi spuneai, cândva, că-l ai,
Și-ai să-nțelegi de ce numesc risipă
Răscrucea-n care, de o vreme, stai.

Zi după zi se trece... Trecătoare
Începi să fii, grăbindu-te mereu,
Uiți să gândești deși ești gânditoare,
Și-n juru-ți vin habotnici cu tupeu.

Te-ai învățat să iei minciuna-n seamă
Și timp să pierzi ca să-i ajungi la miez,
Cu nepăsare spui că te tot cheamă
Idei pe care eu le generez.

Tot încercând să fugi te-ntorci spre mine,
Și-n pas de grabă, fi-vei, în curând,
Esență de pornire ce-ți revine
Ca să-nțelegi de ce mă porți în gând.

Să fugi nu ai nici timp, nu ai nici unde,
Doar îți clădești din umbre paravan,
Și chiar te-ncrezi că el te va ascunde
De nedorita pierdere în van.

Scrii doar, tot cu grăbire, câte-o ciornă,
Tot amânând să dai un sens concret
Speranței că, trecând de-a pripei bornă,
Nu vei avea nici cel mai mic regret.

În spun, tot spun, să nu mai fii fugară,
Nu mai fugi, ajungi să obosești,
Nu-ți este ție fuga necesară,
Tocmai de-aceea, încă, mă iubești...

miercuri, 9 mai 2018

În lipsă de pretenții

Trecut-a, deja, multă vreme,
Uitat e deja primul pas,
Uitate-s destule probleme,
Noi doi neuitați am rămas.

Erai rătăcită-n cuvinte,
Erai rezervată-n idei,
Eu însă, privind, înainte,
Găseam minimalul temei.

Eram izgonit în tăcere,
Eram răvășit și bolnav,
Tu însă, credeai cu putere,
Că nu e nimic foarte grav.

Ne-am dat și ne-am fost o speranță,
Sau, poate, cu totul, mai mult,
Azi are reala pregnanță,
Oricât zăbovim în tumult.

Trecute, ne spunem, sunt multe,
Dar încă mai multe-au rămas,
Trăim printre vremuri oculte,
Pândiți, tot mereu, de impas.

Pretenții, de drept, n-am anume,
Destul îmi e doar că exiști,
Ideea nu-i nouă, în lume,
De-aceea îmi vezi ochii triști.

Am, totuși, o mare dorință,
În care mereu mă ascund,
Când spun că nu am trebuință
De gându-mi, adesea, profund.

Dorință îmi ești, nu am teamă
Că lumii dau astfel de vești,
Tristeți în poveste te cheamă,
Știind cât de mult îmi lipsești.

marți, 8 mai 2018

Mă-mpac, te-mpac...

Din depărtări, din drumuri ce tot fac,
Îmi ești mereu motiv de fantezie,
Și abia pot, cu gândul să mă-mpac,
Îl fac să fie vers de poezie.

Privirii mele rar nu te găsesc
Motiv de orizont și-nseninare,
Mirându-mă că nu prea mă grăbesc,
Parcă știind a timpului urmare.

Umbre stinghere vin și mi te pun
În clipe de trăiri înălțătoare,
Ca nu cumva, aprins, să-ncep să spun
Că depărtarea ta prea mult mă doare.

De parcă te-aș visa, te văd, te-aud,
Te simt pășind, încet, încet, spre mine,
Îmi vid idei în care te includ
Și totul parcă, prea real, devine.

Mi te tot am privire cu idei,
Chip întrupat în simțuri și dorință,
Acea femeie ce, dintre femei,
Îmi dă mereu motive de voință.

N-am de ales, mereu fiind pe drum,
O cale ce-ar putea să mi te-aducă,
La granița prezentului "acum",
În care nerăbdarea-ar fi caducă.

Și merg, tot merg, mai rar mă și opresc,
Cât umbra să se facă amintire,
Dedându-mă păcatului lumesc,
Cel pornitor de somn și lenevire.

Însă, în gând, un drum deja îl fac,
Deja îmi este drum de cale-ntinsă,
Că-i timpul să mă-mpac și să te-mpac,
Să-ți fiu motiv de flacără aprinsă.