luni, 12 februarie 2018

Psihoterapeutica iubire

Atâta ură, Doamne, e în lume,
Cei proști prostia nu și-o văd deloc...
Aud cum oameni, cu același nume,
Își dau, spre bătrânețe, vieții, foc...

Văd ura ca răspuns înspre iubire,
Și lipsa de respect un piedestal,
Că mă și mir de câtă nesimțire
Are un om ce-și zice că-i normal...

Timpul trecut dă apă înspre moară,
Și piatra-i spartă înspre moarte-i rost,
Când cel ce-i învățat mereu să ceară
Uită prea mult că mai nimic n-a fost.

Pretenții de respect își tot arată
Cel care nu s-a vrut nicicând corect,
Cel care s-a vândut nu doar o dată,
Și n-a avut nici pentru el respect.

Cei care uită tot, cei fără minte,
Lovesc cu sârg pe-acei ce nu-s ca ei,
Îndrugă din știutele cuvinte
Vorbe urâte, fără de temei.

Nu mai încape-n oameni bunătatea,
Pomenile acum sunt doar un troc,
Și mare moft văzută-i simplitatea,
Motiv de râs și de bătăi de joc.

Acela ce-i cinstit e bun de plată,
De hoți și de escroci e pus la zid,
Ba chiar și cinstea-i este mutilată,
Orbit de cei ce ochii-și tot închid.

Arginții sunt de preț, în mare vogă,
Pe cei urâți îi fac a fi frumoși,
Cei proști inteligența și-o arogă
Iar lașii se dau mari religioși.

Ură e, Doamne, peste tot, doar ură,
Din ură unii își doresc copii,
Iubirea-i o absurdă trăsătură
Uzată mult în psihoterapii.

joi, 8 februarie 2018

Relevanta dăruire

Tu nici nu știi când spun că îmi ești dor,
Și nopții-mi ești motiv de adormire,
Iar, dacă-n zori, am gând să nu mai mor,
Nu știi că-mi ești dorință de trăire...

Ca-n vis te văd, știind că nu e vis,
Ci doar, din viitor, o amintire,
Nu mă surprinde... Îmi ești dar promis,
Ca să aflăm ce-i viața-n nemurire.

Chiar și lumescul pas, e dat firesc,
Oricât acum gândești o-mpotrivire,
Îți spui că mulți doar asta își gândesc,
Zicându-ți că-i o simplă amăgire.

Dar dincolo de toate, important,
Nu-i doar ideea ta de dăruire,
Normalul este mult mai relevant,
E chiar completa noastră definire.

Zile și nopți, și multe alte nopți,
Ne vor fi drum de nouă-nsuflețire,
Și mă vei vrea în tine, să m-adopți
Ca să mă știi surprins de revenire.

Așa va fi, așa am să-ți rămân,
Trecând, în doi, un prag spre altă viață,
Vei fi să naști, pe mine, cel bătrân,
Clipei redat de fapta-ți îndrăzneață.

Îmi este dor, și știu că tu nu știi,
Nici nu mă crezi, în orice fel ți-aș spune,
Sunt însă prea convins că ai să fii,
Surprinsă că ți-e dat să fii minune.

joi, 25 ianuarie 2018

Motivantele blamări

De când mă știu, de mulți, am fost blamat,
Că am în sânge realism feroce
Și nu mă las de-al crestei val purtat,
Să fiu spiritual și portavoce...

Unii ziceau că, totuși, sunt știut,
Ca privitor, înspre înalt, spre stele
Și-n căutare timpul mi-am pierdut,
Lăsându-mă prea mult sedus de ele.

Necunoscuții grea pecete-au pus,
Înțelegând ce-au vrut a înțelege,
M-au pus și jos, m-au aruncat în sus,
Sperând, misterul vieții, să-mi dezlege.

Cu rațiunea, drum destul au mers,
Cei ce-mi găseau în mintea lor tipare,
Dar au dedus că-s față și revers
Intraductil prin retrogradare.

Cei cunoscuți, de multe ori, îmi cer
Să îmi respect condiția umană,
Și, nededat minciunilor, să sper
Că voi uita de-a sufletului rană.

Sau, dimpotrivă, după gândul lor,
Să fiu un ins, un exemplar din turmă,
Ascultător de ea, nu simțitor,
Și-atent să calc, mereu, o altă urmă.

Anii-s trecuți, dar nu-s deloc uitat,
Cu realism privesc ce mă-nconjoară,
Sunt încă motivant de-a fi blamat
De cei ce-n blam valoarea mi-o măsoară.

luni, 22 ianuarie 2018

Final de rol

Maestrul a murit... E scena goală,
S-a săturat de-atâta monolog,
I-a fost tristețea lungă ca o boală
Luând, durerea ei, ca pe un drog.

N-a mai avut, nici pentru el, cuvinte,
Chiar de simțiri, prin vremuri, sărăcit,
Însă simțea că monologu-l minte,
Tocmai pe el... el, cel ce l-a gândit.

I-a fost, cândva, motiv de dăruire,
Și l-a dorit a fi un drum deschis
Spre cei ce știu ce-nseamnă o trăire,
Spre cei ce cred în soartă și în vis.

S-a terminat, târziu, în miez de noapte,
Un rol ce-a fost de zeci de ani jucat,
Lipsit de ceva nou, dar nu de fapte,
Lipsit de adevărul relevat.

Întâia oară l-a făcut să fie
Rostit șoptit, mirând pe coregraf,
Ce l-a transcris, deloc putând să știe
Că a transcris, de fapt, un epitaf.

Maestrul a murit... E goală sala,
Nimeni nu vrea să îi mai intre-n rol,
La toți li-i teamă că mimând spoiala
Se vor trezi căzând, grăbit, în gol...

vineri, 12 ianuarie 2018

Adevăr lipsit de calapod

De adevăr nu pot să mă desprind
Oricât îmi vrei impus un mod de viață,
Oricât mi-arăți că-n zori de zi e ceață,
Sau stelele ce cad în gol, pierind.

Eu știu că-n zori îmi am întâiul gând
Ce o întreagă zi îmi rostuiește
Drumul spre fapte simplu mi-l pornește
Idei contrare vieții alungând.

N-am adevăr cu formă și măsură
Mulată pe al clipei calapod,
Și nici nu-l vreau pentru a fi comod,
Sau doar că-l știu punându-mi pumnu-n gură.

Mi-ai vrea, de multe ori, ceva schimbat,
În formă sau în mod de acțiune,
Că-i ideal cam tot ce mi se spune,
Sau chiar să cred că totul s-a-ntâmplat.

N-am cum să caut iarăși o cărare
Ferindu-mă de-al zilei jar aprins,
Numindu-mă, de facto, neînvins,
Și că departe-ajung, că drumu-i mare.

M-ai vrea grăbit când nu mă mai grăbesc,
Însă ai vrea să fac mai multe-n grabă,
Chiar să și tac de unii mă întreabă
Ce știu, ce fac, ce cred, ori ce gândesc.

Nu pot, și nici n-am cum, să mă desprind
De ceea ce sunt eu, cuprins în mine,
Și, fără vrerea mea, îmi aparține,
Mereu la fel când sunt văzut trăind.

marți, 9 ianuarie 2018

Profunda jertfă

Îmi povesteşti... Şi-ţi ai în minte clipa
Când n-ai mai vrut de mine să te-ascunzi,
Şi m-ai oprit să mai accept risipa,
Jertfindu-ţi vieţii sânii, tari, rotunzi.

Tot mai adânc, în fiinţa ta plăpândă,
Ca într-un basm cu fluturi migratori,
Mă-ntâmpinai şi mă simţeai izbândă,
Împrumutând din curcubeu culori.

Amnezică, te-ai vrut, cândva, o vreme,
Sperând că, prin uitări, n-o să mai ştiu
Că tu, negând mulţimi de teoreme,
Mereu voiai să adormim târziu.

Acum, din când în când, prin vise-ţi ninge
Idei ce n-au motive de contur,
Ai temeri că ispita te-ar învinge,
Sau că absurdul lumii-i prea matur.

Mă porţi în sânge, clipă lângă clipă,
Şi-n profunzimea cărnii ca accent,
În zori de zi, când cerul înfiripă
Al faptei pas, continuu concludent.

Acea secundă, prag al veşniciei,
Ce-ai denumit-o pas întâi de umblet,
Îmi este astăzi muză poeziei,
Şi-n fiecare gând şi colţ de suflet.

Pasul firesc, clădit ca o ispită,
Cu nostalgii şi-amnezice tăceri,
Ni-i astăzi drum de viaţă definită,
Într-un altfel, sfidând, prin rost, căderi.

luni, 8 ianuarie 2018

Uitați de îngeri

Trimis a fost, un înger,
să caute prin lume,
Motive pentru care,
spun oamenii, că-i greu,
Spun oamenii, că viaţa,
e pusă în cutume
Şi-n una din cutume
e pus şi Dumnezeu.

Aşa avea să afle,
în marea-i preumblare,
Că până şi iubirea
e un concept blazat,
Şi poate fi de probă,
ori pusă la-ncercare,
Ori bine motivată,
chiar scoasă la mezat.

Şi-a renunţat să spere
că undeva, departe,
În locuri însorite
ori, dimpotrivă reci,
Se poate să găsească
o lume mai aparte
Cu drumurile urii
rămase doar poteci.

A mai plecat un înger
să caute dreptatea
În miile de umbre
ce merg spre nicăieri
Şi dacă omenirea
îşi are libertatea
De a privi spre mâine
altfel decât spre ieri.

Şi dat i-a fost să afle,
spre marea-i întristare
Că vorbele sunt multe
dar goale şi-nzadar,
Pecetea sancţiunii
e-n voga cea mai mare,
Poveştile-s citite
din ce în ce mai rar.

Şi nimeni nu mai crede
de-acum în bunătate,
Pierdut e adevărul
în vremuri de demult,
Ideea de mândrie
a construit palate
Peste orgoliul care
ne-a devenit un cult.

Apoi, încă un înger,
trimis cu misiunea
De-a da speranţă vieţii
de-a face prevestiri,
A trebuit s-accepte,
tacit, diviziunea,
Cu multe înţelesuri,
a-ntregii omeniri.

I-a fost să întâlnească,
mereu însingurarea,
Şi marea aşteptare
a celor cu mers greu,
Strivită de speranţa
că fi-va întâmplarea
Ce-n linişte-i va duce,
în Cer, la Dumnezeu.

Oricât a vrut să spună
că legea omenească
Acum desparte oameni
şi-i duce în război,
Puţini au stat o clipă
altfelul să-l gândească,
Că vieţuim ca trupuri,
pe dinăuntru goi...

De-acum nu mai vin îngeri,
şi nimeni nu mai vine,
Ne-am spus că ştim de toate,
sau că putem să ştim,
Ne-am încrezut în minte
şi-n gândul ce susţine,
Că ne avem puterea
chiar Dumnezei să fim.

Însă rămânem singuri,
şi schimbători la faţă,
Schimbându-ne şi legea
schimbăm şi-al ei tipar,
Ne tot creăm modele,
voindu-le pe viaţă,
Dar punem, şi tot punem
clişee pe cântar.

Ne-a mai rămas doar şansa
de-a face cale-ntoarsă,
De-a regăsi firescul,
şi-a crede noi, în noi,
Că foaia albă-a cărţii
nu-nseamnă că e ştearsă
Când scrisul nu se vede
de-al faptelor gunoi.