vineri, 4 mai 2018

Calapodul de concept

Aștept... Aștept... Abia mai pot s-aștept
Un început de seară, și o noapte,
Când ne vom fi principiu și concept,
Punând idei pe calapod de fapte.

Nu spun nicicui, nu am nicicui să spun,
De mult prea resimțita răzvrătire,
De întâmplări ce iar se contrapun
Mimându-mi un crâmpei de împlinire.

Mi-e totul clar, cum a mai fost demult,
Când te-am privit, zâmbind, la ceas de seară,
Spunându-ți despre timp că e incult,
Spunând că n-ar fi rău să și dispară.

Doar eu mă știu cum sunt când te aștept,
Cum caut o frântură de răbdare,
Cum, al uitării, vrea să fiu adept,
Dorindu-te, în vis, ca întâmplare.

Și-l prelungesc, voit, până în zori
Iar uneori nu-l las să mă trezească,
Știindu-ți ochii prea atrăgători
Înspre dorința-mi mult prea omenească.

Iar amintirea-i pasul cel mai greu,
Faptele vechi vor multe alte fapte,
Într-un context în care tu, și eu,
Să fim nepăsători că-i miez de noapte.

Îmi amintesc mai mult când nu mai vreau,
Când spun că pot să uit, de tot, de tine,
Și-o dură cotitură țin să dau
Ideii că așa e mult mai bine.

Așa că nu am cum să nu aștept,
Ceea ce-i dat să fie altă cale,
De drum fără opriri, de-a pururi drept,
Deja trasat în gândurile tale.

joi, 3 mai 2018

Alegerea ca epitaf

Azi de-ar fi un drum să-mi pot alege
Aș alege tot ce am ales,
Ca să pot mai bine înțelege
Ceea ce-mi e fără de-nțeles.

Multe aș schimba, îmi vine-a zice,
Însă știu că a schimba e greu,
Căci privind destinul ca matrice
Eu, să schimb, pot doar ce e al meu.

Mă-ndoiesc, oricâte am știute,
Că ar fi altceva să-mi doresc,
Că aș vrea cărări mereu bătute
Regăsind ce mulți, prea mulți, găsesc.

Nu contest un gând care mă bate,
Timpul să încerc să îl corup,
Să-mi dea voie să îl pun la spate
Ca să pot de patimi să mă rup.

Dar să fug de patimi nu-mi e vrerea,
N-aș putea ce-i patima să știu,
Temător mi-ar fi să n-am puterea
Să mai pun, pe visul meu, pariu.

Mi-a fost greu, dar tot mai cred că-i bine
Că n-am fost un simplu spectator,
În oglinzi m-am tot privit pe mine,
Într-un alt, mereu, mereu, decor.

Nevoind să-mi am îngăduință
În a fi un anonim comun,
Sinonim am fost, și referință,
Unui drum de care să dispun.

Am ales, s-ar zice, fapte multe,
Ce m-au pus la zid ori m-au salvat,
Am ales și căi, cumva oculte,
Alteori de toate m-am lăsat...

Tot ce am făcut mi-e pus în seamă,
Dar oricum, mă simt răspunzător,
Pentru când, cu deșănțată teamă,
Am ales ca orice muritor.

Am ales, ideea pare clară,
Faptele-s, real, autograf,
Îmi vor fi, de nu mă-mpac, povară,
Dar prefer să-mi fie epitaf.

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Arc de pod

N-am cuvinte... Nu mai am cuvinte,
N-am crezut că pot să mi le pierd,
Te privesc și multe-mi trec prin minte,
Și mă cert... Aș vrea să te desmierd.

Ceru-i înalt, și-l pierd, e prea departe,
Altceva nu pot să mai privesc,
Chipu-ți de-nțelegeri mă desparte,
Nici nu pot să-ți spun că te doresc.

Trupu-ți e de foc, îl simt, mă arde,
Mă și văd un rug, înalt, aprins,
Hăituit de vânturi revanșarde
Aruncându-mi visu-n necuprins.

Tac, te mângâi, mâna-mi lunecândă,
Sânilor se vrea a fi căuș,
Care țin, cu-n tremur, să-i răspundă
Cercetându-mi gândul jucăuș.

Timpul nu am cum să-l las să treacă,
Simt doritu-ți pântec un altar
Ce, spre închinare, mă provoacă,
Refuzând să mă mai știu fugar.

Coapsele, sub palmă, îmi arată,
Drumul ce aștepți să îl urmez,
Învățând să-ți știu făptura toată
Dar divin și clar motiv de crez.

Las cu totul lumea din afară,
Când în lumea ta, grăbit, pătrund,
Unde doar simțirea-i necesară,
Și-nțelesu-i definit profund.

Gust de sâni îmi spun să n-am oprire,
Spre trăirea dăruirii-n rod,
Acceptând fireasca-nlănțuire
Când ți-e trupul arcuit în pod.

joi, 19 aprilie 2018

Sens prin trecut

De ani, și ani, te știi că-mi ești iubită,
Deși dovezi nu pot s-aduc acum,
Știu doar că nu îmi ești nicicum ispită,
Dar îmi vei fi întoarcere de drum.

Sunt multe neștiutele motive
Ce ne opresc al vieții noastre pas,
Ivite din percepte primitive
Al unui timp în amintiri rămas.

Timpul se trece, simți deja că trece,
Îți pierde-n treceri vechile idei,
Și-n zori de toamnă simți că-ți este rece,
Crezând că e firesc, având temei.

De ani, și ani, te știi mereu iubită,
În felu-n care-i viața de acum,
Tu, zi de zi, în trecere grăbită,
Eu, căutând, al existenței drum.

Însă e greu, mai grea se face viața
Și simți cum se transformă, zi de zi,
Când nici nu știi că ploile și ceața
Te țin să vezi că abia poți zâmbi.

Și, mult mai grea, când orele de seară
Se face șoapta visului pierdut
Ce caută mereu o primăvară
Uitată într-un timp de mult trecut.

De ani, și ani, te știai că-mi ești iubită,
Acum ideii poți să-i dai un sens,
Anii trecuți mi te-au făcut ispită
Simțindu-ți dorul, de-mpliniri, imens.

miercuri, 18 aprilie 2018

Înaintare-n loc

Mă cam învârt în cerc, nu reușesc,
Să văd de am, sau nu mai am, repere,
Ca de va fi, cumva, să amețesc,
Totuși să am, pe drum de mers, putere.

Drum dus-întors mă tem, mereu, că fac
Oricât de mult cu ochii-s după stele,
Voindu-mi, rătăcirilor, un leac,
Și înălțare, grabnică, spre ele.

Intru în nori, crezând că nu sunt nori,
Că este doar un val, răzleț, de ceață,
Și-ajung să caut miezul nopții-n zori
Pierzându-mi timp, uitând, prea mult de viață.

În jur văd rar, se pare, mult prea rar,
Lumini ce-ar vrea să nu mai fug de noapte,
Dar des, cu mult prea des, umbriri apar,
Forțându-mă să tot renunț la fapte.

Cercul e larg, dar nu e cerc mereu,
Mă-ntoarce, uneori, fără zăbavă,
De nu mai știu să spun dacă-s tot eu,
Ori o uitată, pe un țărm, epavă.

E vina mea, altfel nu pot să spun,
M-am dus, cam mult de drumul meu departe,
Și cred c-am vrut, ca om, să mă supun
Ideilor și viselor deșarte.

Sau, încă pot, din când în când, să zic,
În gând, când norii vor a fi furtună,
Că-i timpul, de-ntrebări să mă dezic,
Și ploaia să n-o las să se impună.

Mă-nvârt în cerc, nu-mi e ușor s-o spun,
Dar adevăru-i cea mai bună cale,
Ideile ce-mi vin se suprapun
În irealul lor se vor reale.

luni, 16 aprilie 2018

Descumpănitoarea constatare

Nu credeam, nicicând, c-am să ajung,
Să vorbesc de rău acest popor,
Să străbat un drum atât de lung
Vorbei grele să mă simt dator...

Vorba blândă e doar timp pierdut,
Și minciuna marii agonii,
Gloria unui viteaz trecut
Este fața altei Românii.

Azi, acest popor este bolnav,
Totu-i dus pe planul personal,
Și pe zi ce trece-i tot mai grav,
Boala intră-n viață ca normal.

Prostul s-a ajuns a fi deștept,
El se dă drept ideal model
Iar ideea-n sine e-un concept
Ce, încet, încet, devine țel.

Nu-și au loc, în tot acest dezmăț,
Cei ce au un adevăr de spus,
Curvele-s chemate la ospăț,
Și modelul lor ne e impus.

Mai tot omul este bun de sfat,
Și în toate foarte priceput,
Nevoit nu e să fi-nvățat,
E destul că poate fi limbut.

Lingușirea face pași mereu,
A ajuns o formă de respect,
Lingușit e chiar și Dumnezeu,
Rar mai e rugat în mod direct.

Vai de tine, sfântul meu popor,
Singur te-ai adus unde-ai ajuns,
De ceea ce-ai fost nu-ți este dor,
Tot trecutul ți-l dorești ascuns.

Nu mai vrei măcar să-ți amintești,
De eroi, de cei ce-au pătimit,
De trădări, de fapte vitejești,
Nici măcar de cei ce te-au robit.

Vai, atât mai spun... Poporul meu,
Am ajuns, cum nu credeam, chiar eu,
Să mă tem că n-ai să mai exiști,
Că n-ai cum, așa, să mai reziști...

duminică, 15 aprilie 2018

Vedere de contrasens

Eu nu mai știu ce caut, asta spun,
Când văd în juru-mi multă căutare
În oamenii ce nu mai au răbdare
Și se dedau spre uzul prea comun.

Nimic nu se mai vrea impersonal,
Deja-i stâlcită strămoșeasca limbă,
Prin sensuri numai unii se mai plimbă,
Se vrea mereu punctarea pe real.

E vremea unei vieți fără de sens,
O viață ce se pierde-n amănunte,
Prilej găsit ca omul să se încrunte,
Mereu având și căi pe contrasens.

Aleg să spun că fac ce-n fapt nu fac,
Dar văd că-n jurul meu mereu se face,
Așa cum spun că-mi place ce nu-mi place,
Sau că-n desfrâu amarnic mă complac.

Încerc așa, să las, cumva, văzut,
Ceea ce omul nu prea vrea să vadă,
Să fac povestea mea, chiar lui dovadă,
Că a ajuns, de-a dreptul, decăzut.

Și se decade-n toate, tot mai mult,
În logica gândirii și-n simțire,
Decade și imboldul spre iubire,
Aproape că e deja-i ajuns ocult.

Îmi pun în spate totul, sunt cobai,
Acestei lumi ce vrea a fi orbită,
Crezând că-și are calea nimerită,
Trăirii-n iadul vieții ca în rai.

Mi-e greu să cred că știu unde-s venit,
Că mi-am ales chiar eu această lume,
Însă acum aleg să spun pe nume
Acestei vieți pe muchii de cuțit.