marți, 31 octombrie 2017

Fardul de normă

Minciuna azi, nu-i doar un simplu rege,
L-a depășit deja pe Dumnezeu,
E în afara legii dar și-n lege,
Pare, prea clar, că vieții-i e nucleu.

De la vlădică, până la opincă,
De la cei vechi și până la cei noi,
Își fac dintr-o minciună o lozincă,
Bună la pace, bună la război.

Și-n rang se urcă cel ce prin cuvinte
Spune oricui doar ceea ce-i voit,
Îi place lui, deși-i e clar că minte
Cade plăcut și celui ce-i mințit.

Tot ce contează-i searbăda putere,
Care oricum e pusă la mezat,
Și efemera clipă de plăcere
De-a fi precum e pomul lăudat.

Chiar umbrei i se dă o strălucire
Ce seamănă cu aura de sfânt,
Justificând fireasca ei mărire
Prin dreptul, invincibil, la cuvânt.

Trecutul e poveste schimbătoare,
Robit mereu ideii din prezent,
Când cu nuanțe rău prevestitoare,
Când cu accent de podium evident.

Moartea-i absentă, ori, mereu prezentă,
Ca și atu, lozincă, sau stindard,
Sau dacă e-n câștiguri elocventă
Când pune lacrimi pe eternul fard.

Se spun pe față multe într-o formă,
Făcându-se la adevăr apel,
Ca paravan pentru o altă normă
Și un sistem habotnic, paralel.

Puțini mai tac... tot mai puțini ascultă...
Dar mult prea mulți se-arată că-pricep,
Ba chiar că și minciuna-i tot mai multă,
Dar tot cu ea cuvântul și-l încep.

luni, 30 octombrie 2017

Calendarul ca surghiun

Ne-am inventat atâtea calendare,
Şi-n ele punem, totdeauna, morţi,
Ca să avem mereu o sărbătoare
De care să vorbim, ieşind la porţi.

Avem destule urme de-ndoială,
Că alţii nu-s nicicum mai buni ca ei,
Că tot ca noi, se dau la învoială,
Cu gloata de smintiţi şi derbedei.

Mereu găsim, spre cei de azi, accente
Ce-i fac ori proşti, ori răi, ori chiar tâmpiţi,
Cu relevante sensuri divergente,
Că sunt ajunşi, deja, neaveniţi.

Ne-mbogăţim cu mult prea multe nume,
Şi cu poveşti scornite după scop,
Ce vor, tot timpul, undeva să-ndrume,
Pe cel sărac voindu-l filantrop.

Din când în când, prin conţinut şi formă,
Devine, calendarul, desuet,
Intrând în procedură de reformă,
Şi se rescrie, grabnic, în secret.

Apar alţi sfinţi, sau nume de valoare,
Şi chiar câţiva, dintre cei vechi, păstraţi,
Dar totdeauna moartea-i o onoare
Şi cei din viaţă-s pururea uitaţi.

Şi-avem aşa, mereu, căte-o dispută,
Tot încercând a defini-n comun
O linişte, prin caledar pierdută,
Şi chiar de noi trimisă în surghiun.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Atracția de sens

Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.

Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.

Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.

Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.

Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.

Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.

De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.

Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.

miercuri, 25 octombrie 2017

Retorice definiții

Ce taină duc spre stele heruvimii
Neîntinaţi de lumea fără lege
Ce nu cuprinde, nici că înţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

Păcate vechi, acum, că se tot fac,
Sunt, prin retorici, bine ticluite,
În prea banale fapte, tălmăcite,
Puse pe seama duhului sărac.

Ni se tot dau noian de definiţii,
De cei ce cred că pot citi în stele,
Dar fac dovada marilor modele,
Chiar rar de tot, ieşirea din tradiţii.

Pândim tot timpul, mult mai mult acum,
Şansa de-a fi mai mult decât se poate,
Şi de-a avea mai multe, chiar de toate,
Trăim mereu cu gândul la consum.

Dar timpul trece, marile iluzii,
Ajung căderi, întoarceri, derapaje,
Întru minciună, zise decalaje,
Cu limită de mofturi şi confuzii.

De al iubirii chip, doar cei nerozi
Vor râde, neputând a înţelege
Că nici un adevăr n-o să o nege,
Chiar dacă, despre ea, vorbesc irozi.

Ce taină duc spre stele heruvimii
Când noi trăim mai mult fără de lege,
Şi nu găsim model spre a-nţelege
Esenţa tăinută-a înălţimii?

marți, 24 octombrie 2017

De știți, când știți?

Voi, dragii mei puţine azi mai ştiţi,
În fel şi chip redefiniţi iubirea,
Vă e de-ajuns pe alţii de-i priviţi
Să spuneţi că pot fi mai fericiţi
Dacă îşi schimbă, într-un fel, gândirea...

În voi, tot timpul, ce-i mai bun găsiţi,
Vă este, cu folos, mereu, trăirea,
Sau vă vedeţi pe voi nedreptăţiţi,
Vinovăţii spre alții repeziţi,
Că nu v-a fost deplină împlinirea.

De câte ori de fapte vă feriţi,
Chiar dacă alta va fi fost pornirea?
Vă daţi motiv, recunoscând, grăbiţi
Că n-aţi voit măcar să vă opriţi
Dar aţi vorbit mereu, mimând uimirea...

De multe ori aud că tot vorbiţi
Că-n decădere-i toată omenirea,
Şi-ar trebui să fim mereu uniţi,
Să nu ajungem nişte parveniţi...
Dar ştiu că vă jucaţi cu amăgirea.

În mod bizar pe oameni îi numiţi
De după cum li-i starea sau vorbirea,
Nu vă e greu să nu vă mai sfiiţi
A încerca pe mulţi să-i nimiciţi
Când le simţiţi, cumva, împotrivirea.

Idei frumoase încă împărţiţi
Celor ce-n faţa voastră îşi pierd firea,
Când sfaturi daţi, şi spuneţi, liniştiţi,
Pe care drum e bine să porniţi,
Că ştiţi destinul şi vă ştiţi menirea...

Prin vorbe iluzorii răsplătiţi
Când ajutată vă voiţi mărirea,
Însă uşor vă este să jigniţi
De nu e cum o vreți, cum o doriţi,
Sau nu vă este, de ajuns, sporirea.

Şi-atunci, vă-ntreb, cât de puţine ştiţi,
Ce-a fost, ce e, şi ce va fi iubirea?
Cât de uşor pe calea ei porniţi,
De nu e cum o vreţi, cum o doriţi,
Ajunge-veţi să vă pierdeţi cu firea?

luni, 23 octombrie 2017

Ancorarea ca motiv

Mereu mă știu de vise ancorat,
Așa cum sunt și-n viața mea reală,
Când recunosc și spun c-am eșuat
Lăsându-mă surprins de îndoială.

Mi-a mai rămas un ciob de anotimp
Şi îl transform în lacrimă albastră...
Implor destinul să-mi mai lase timp
Ca să mă-ntorc din viața-mi prea sihastră.

Eu n-am citit povești, dar le trăiesc,
Și le păstrez în suflet bucuria,
În amintiri, de multe ori, găsesc,
Motivul, relevanța, datoria...

Nu-s totdeauna ce-aș putea să fiu,
Iar asta mă consumă, mă apasă,
Îmi duce nedormirea spre târziu,
Și, indecis, în haos, gându-mi lasă.

Mi-am asumat, zic unii, simplul rol
De-a ști ceea ce mulți nu își explică,
Deși eu știu că am căzut în gol,
Având, de multe ori, credința mică.

Ei multe zic, ceea ce sunt mi-e clar,
Prin mine însumi știu ce-mi este viața,
Nu sunt un amalgam, nu sunt bazar,
Încă adun idei să-i scriu postfața.

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Ostentație de ploaie

Ploaia bate-n geam, se-aude,
Că îşi face plan de drum,
Peste alte drumuri, ude,
Ca să schimbe rug în scrum.

Uneori bate pe fugă,
Fără a-i găsi motiv,
Parcă vrea să se distrugă
Alteori, ostentativ.

Chiar şi când se leneveşte,
Nu se vrea de fel opri,
Doar se-ascunde, se fereşte,
De cei ce o vor privi.

Şi se lasă picurată,
Întinzându-se pe geam,
Când e mult prea supărată
Pe vântul, de fel, bigam.

Vrea parcă să pună semne,
Chiar şi propriului reper,
Căutând să tot îndemne
Dezlegarea de mister.

Timpul zilei se scurtează,
Că-i, oricum, posomorât.
Iar noaptea se-nnegurează
Fără a se şti şi cât.

Şi tot plouă, încă plouă,
Cerul nu mai e înalt,
Pare că s-a rupt în două
Sub al norilor asalt.