duminică, 10 septembrie 2017

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

joi, 7 septembrie 2017

Visare din îndoială

Gândurile îndoielii
vin când nu vreau să le-aştept,
Chiar din simpla căutare
a banalului concept,
Amintiri ce par uitate
mă cuprind ca într-un ştreang,
Sau m-ajung, lovesc prin spate,
prin efect de bumerang.

Chiar îmbrăţişarea morții
şi privirea lui Typhon
Mi se-arată cu detalii,
nu mai stă în simplul zvon,
Tot încerc, cu multă trudă,
decăderea s-o previn,
Însă n-am nici o putere,
strigătul mi-e lung suspin.

Ajung toate fără formă,
în decorul sideral,
Nici timpul n-are măsură
e deja concept banal,
Orice fel de întrebare
îşi dă-n sine un răspuns,
Ce încearcă să se ştie
ori absurd, ori de ajuns.

Greu, pierdut, cumva cu vină,
caut ochii să-i deschid,
Regăsind alte detalii,
care nu mai coincid,
Curios, totuşi cu teamă,
ies, încet, încet din vis,
Mă târăsc să ies din iadul
care mi se-arăta promis.

Regăsesc, privind, lumina,
ca pe-o bornă de hotar,
Răscolită de furtuna
unui timp imaginar,
Evadarea din fantasme
greu îşi face gânduri noi,
Amintindu-și de de prea multul
întuneric şi noroi...

marți, 5 septembrie 2017

Versul ca sentință

Versul, scriindu-l, mi-ai păşit în gând
Venind, încet, încet, de nu ştiu unde,
Când lumea mea părea sǎ se scufunde,
Ideea nemuririi omorând.

Şi, cum uita, să-şi aibă ceva sfânt,
A fost cuvântul lacrima fierbinte
Prin care tu i-ai luat-o înainte,
Punându-l să îşi aibă iar avânt.

Azi, chiar de-aş vrea, nu pot sǎ te separ,
Scriind, a fost să îmi devii o lume,
Iar versul s-a făcut a fi anume
Spre a uita de-al anilor hotar.

Albei hârtii îi las ce ţin secret,
Tot scriu pe ea ce-aş vrea să-ţi spun doar ţie,
Chiar îndrăznesc să-ţi spun, prin poezie,
Că timpu-aş vrea să treacă mai încet.

Departe par că-ţi sunt, dar ştii că-n gând,
Sunt lângă tine clipă după clipă,
Şi zbor, de dor, pe-a visului aripă,
Ca să mă simt, în palma ta căzând.

De când te ştiu, ceva s-a întâmplat,
Mă-ntreb de-i vina ta... sau vina mea,
Că nu mai ştiu ce rost ar mai avea
Să scriu de-mpotrivire dominat.

Îmi este greu, de-aceea te tot chem,
În vers cu rimă, clară, şi mǎsurǎ
Ce-i una cu-a dorinţei anvergură,
Ca binecuvântare, ori blestem.

Mai stau, cumva, la margine de cer
Atunci când taci, şi sufletul tău plânge,
Durerea, fără milă, mă constrânge
Să-nvăţ că sunt, al vieţii, efemer.

Scriindu-ţi ţie, viaţa-mi s-a schimbat
Poemul vieții mele-ţi aparţine,
Să mă întreb de ce, nici nu îmi vine,
Prea clar îmi e că astfel ne e dat.

Îndemnul îmi e clar, îl simt mereu,
Nici nu conteazǎ de-i a cuiva vina,
Cuvântului doat tu îi eşti Lumina,
Ce simt, cum simt... cunoaşte Dumnezeu...

Îţi dau, dovada, prin cuvântul scris
Că trupul tău îmi este sfântǎ carte
Şi-mi fi-va cale-n viaţa, până-n moarte,
Şi, mai departe, drum spre paradis.

Nu-de mirare... Vreau să te citesc,
De cât mai multe ori şi fără grabă,
De câte ori simt viaţa că mă-ntreabă
Cum, în real, normalul definesc?

Păşesc uşor să nu îţi facă rău
Ideea că-mi vei fi, pe totdeauna,
Ceea ce nopţii-i este, dată, Luna,
Şi, trăitor, mereu, în gândul tău.

Aşa voi fi luminii vestitor,
Exonerând de orice vină clipa
Când se îndeamnă să-mi alunge pripa
De-a căuta esenţe în decor.

Iar din silabe de-am să fac poem,
Se vor găsi împerecheate-n rime,
Scrisul de vers, în forma din vechime,
Mi-e binecuvântare şi blestem.

luni, 4 septembrie 2017

Cântec de vânt

Vântul e rece... cântă prin în zăvoi,
Cerul îşi varsă lacrimi triste-n iarbă,
Pământul nu mai poate să absoarbă,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Din patru zări vin norii în convoi,
Tunând şi fulgerând încep să fiarbă,
Preschimbă ziua-n noapte surdă, oarbă,
Iar noi abia mai ştim ce e cu noi.

Ne căutăm feriri de-aceste ploi,
Dar lacrima ni se prelinge-n barbă,
Şi gândul reîncepe să ne fiarbă,
Iar noi uităm, din nou, de tot, de noi.

Dar noi, în plină larmă de război,
Sorbim iubiri în noaptea lungă, oarbă,
Şoptim, fără motiv, sudalme-n barbă,
Până uităm, încet, încet, de noi...

Vântul e rece... cântă în zăvoi,
Deja e plin de plânsetul din noi.

vineri, 1 septembrie 2017

Șoaptă de vânt

Mă striga aseară vântul,
Arătându-mi înspre vară,
Şi cum duce el cuvântul,
Ca să-i facă forma clară.

Pustiind, în zbor, pământul,
Ars de-a zilei grea arşiţă,
Tot îşi căuta avântul
Într-a zilei rămăşiţă.

Tremura în braţe-mi cerul
Parcă prins în copci de gheţă
Învelind cu nori misterul
Zorilor iviţi din ceaţă.

Mă ştia că sunt străjerul
Orelor de peste noapte
Ce-mi dădeau, ziua, reperul
Disonanţei multor şoapte.

Vântul îmi găsise dorul,
Într-al ierbii dor de coasă,
Când, schimbându-se decorul,
A văzut că-i generoasă.

El, privindu-mi viitorul,
Şi pe mine drept în faţă,
Îmi şoptea, dându-mi onorul,
Mă gonea, din nou, spre viaţă.

vineri, 25 august 2017

Impudic, fără cenzură

Mă recunosc un om cu îndrăzneală,
Numit am fost: absurd, nebun, sau ludic,
Chiar eu, ţinând de-această socoteală,
Am spus că nu mă vreau, numit, nici pudic.

Chiar dacă-am spus că lumea e absurdă,
Nicicând nu m-am ascuns, nu m-am jucat
De-a baba oarba-n viaţa asta surdă,
Ce uită tot ce nu e de uitat.

N-am nici un rost de spun că ştiu de toate,
Însă nu tac de-i dat ceva să ştiu,
N-am cum să spun că ceva nu se poate,
Oricât mi s-ar părea că-i prea târziu.

N-am depăşit prea multe bariere
Însă de praguri multe am trecut,
Cuvântul mi-a fost leac de grea durere,
Numindu-l panaceul absolut.

Am spus că-i trupul operă de artă
Altfel mereu, dar tot original,
Menit ca-n grija ce şi-o vrea, ori poartă,
Să fie simplu val, sau trainic mal.

Şi-am pus în versuri toată pasiunea,
Gândul erotic nu l-am cenzurat,
Echivalând iubirea cu minunea
Ce scoate păcătosul din păcat.

Din zori de zi până în prag de seară,
Nici o idee nu mi-am interzis,
Lăsând-o, chiar, de-ar fi voit, să-mi ceară,
Să-mi fie laitmotivul unui vis.

joi, 24 august 2017

Chemare de-mpăcare

De te-aş chema la mine, ce ai zice...?
O noapte s-o petrecem amândoi,
Să-mi fii părtaşe sau măcar complice
Redefinirii noastre chiar prin noi...

Tăcerea vrea puţine să îmi spună,
Cuvântul tău e tot ce e normal,
Doar el ne poate-aduce împreună,
Şi învăţa cu viaţa-n mod real.

Îţi spun să vii... Şi chiar de e, cu grabă,
De tine am ajuns la doar un pas,
Poate auzi cum gându-mi te întreabă
Cât timp al vieţii crezi că ni-i rămas?...

Cuvinte am... dar vreau să-ţi spun puține,
E timpul şi spre ceruri să priveşti,
Să vezi că-nfurtunarea, dacă vine,
Poţi s-o eviţi doar dacă te grăbeşti.

Mai mult de-atât, uitând de mici probleme,
Uitând să ne mai fim motiv de gând,
Să uiţi de ceva, cumva, a te teme,
Şi că îţi trece vremea alergând.

Motive-ţi vei găsi, mai totdeauna,
Să-mi spui, să-ţi spui, că nu-i aşa firesc,
Dându-mi exemplu soarele şi luna
Ce doar, prin despărţire, strălucesc.

Gândind aşa nu poţi nicicum învinge
Visul ce-l ai, de multe ori, în zori,
Când simţi că-nflăcărarea-i te convinge
Să uiţi de toate şi să-ncerci să zbori.

Acum te chem, nemairostind cuvinte,
Ci doar privind spre paşi, ce poți să-i faci,
Când cauţi înspre drumul înainte
Ca tu, cu tine, iarăşi să te-mpaci.