vineri, 21 iulie 2017

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

miercuri, 19 iulie 2017

Teme de tristețe

Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...

Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!

Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!

Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.

De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.

Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.

Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Contrabalanță

De-ar fi să dormi, ce vise ţi-ai avea?
În care timp vei şti a mă găsi,
Mergând pe-aceeaşi cale ca a ta,
Ştiind că este vremea de-a iubi?

Putea-vei să te laşi, măcar cândva,
Voind să ai încredere în vis,
Să nu te-ntrebi de ce m-ai accepta,
Uitând de-al târguielii compromis?

Pe unde ţi-ai dori un drum a face,
Ştiind că drumul meu e clar, bătut,
Dar, şi așa, n-am linişte, n-am pace,
Şi doru-mi e un prag de netrecut?

De-ar fi să dormi, ce ţi-ai voi a-mi spune,
Văzând că zorii vin, şi vin grăbit,
Iar eu, spre împăcare ţi-aş propune
A ne gusta ca pe un fruct oprit?

Cum vei putea să uiţi că, în balanţă,
Se spune că e bine să stea pus,
Motivul care dă, lumesc, speranţă,
Şi amintirea timpului apus?

Ţi-ai da exemplu calea din vechime
A celor ce sunt vii în amintiri,
Sau, tot mereu, prin sensuri sinonime,
Vei căuta, prin fapte, noi iubiri?

vineri, 14 iulie 2017

Succintul din zăbavă

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Feriţi de ochii lumii, pe ascuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Ţi-ai spune că-i normal a te convinge
A face paşii cât mai mult grăbiţi,
Fără să-ţi spui că focul ce te-ncinge
Stă în firescul celor înrobiţi?

Mi-ai spune că-i firesc să am răbdare,
Să înţeleg al lumii rost gândit,
Şi să îmi fie clar că o-ntâmplare
Nu-nseamnă că ni-i visul împlinit?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Când liniştea e-n jur de nepătruns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Te-ai accepta, spunând că e normală
Ideea că nu-i vreme de pierdut
Că eşti aşa cu-adevărat reală,
Dar multă vreme nu te-ai cunoscut?

M-ai vrea oprindu-mi gândul că nu-i bine
Să îţi arăt ce văd a fi firesc,
Că n-ai motive de a-ţi fi ruşine
De fapta ce îşi are sens lumesc?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Ca să ne fie timpu-ndeajuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

joi, 13 iulie 2017

Nearzătoarea ardere

Nu arde amintirile cu noi,
Oricât presimţi că viaţa ţi-o va cere,
Nici nu privi, o clipă, înapoi,
Suntem datori nuanţei de tăcere.

Din amintirea unei mari iubiri,
Ce s-a ivit succint şi fără veste,
Ne ştim acum dorind mereu trăiri
Şi fapte ce, firesc, să le ateste.

Suntem, şi-acum, tot noi, cei ce am fost,
Uniţi de omeneasca-mpreunare
Ce nu-i motiv, dar dă-ntru totul rost,
Primului pas văzut ca întâmplare.

Îmi amintesc... cândva parcă spuneai,
Că vrerii nu-i găseşti, prea clar, motive
Uitării, prima clipă să o dai,
Fiind dorită, fără de eschive.

Din vise s-a născut, din poezia,
Ce-am scris-o, şi-ai uitat să o citeşti,
Când amândoi vorbeam de teoria
Iubirilor trăite ca-n poveşti.

Şi astăzi, ştii prea bine,-i tot aşa
Nu laşi uitării prima-ntâlnire,
Că nu mai vrei iubiri de mucava,
Cu iz de mucegai şi amăgire.

Nu arde amintirile cu noi,
Doar pentru niște gânduri revanşarde,
Ne însoţesc, oricum, pe amândoi,
Vor arde doar când noi, în foc, vom arde.