luni, 25 decembrie 2017

Socotiri înspre întreg

Semnul meu e lacrimă de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad de n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Jur pe adevăr în orice vers
Și, deja, mărturisit îl știu,
Că, mergând, mereu cât am de mers,
Niciodată nu ajung târziu.

În absurdul unui gând sumar
Șanse n-am, deloc, să mă-ncadrez,
Fiindcă,-i drept, de scrisu-mi mă separ
Când eternitatea o scurtez.

Tot mereu voi fi motiv de foc
Ca să dau luminii liber drum
Și, cumva, speranței să-i fac loc
Chiar de fi-va eu să pier ca fum...

duminică, 24 decembrie 2017

Leac la întuneric

Într-atâta-ntunecare,
Ce te duce în tristețe,
Ia-ți motiv de împăcare
A luminii frumusețe.

Când aprinzi o lumânare,
Nu uita de ea... se trece...
Iar răspunsul la-ntrebare
Vine dacă mai ard zece...

Nu găsi timpului vină,
Dacă vrei totul în grabă,
Legea minții nu-i divină,
Nu-i ca marfa pe tarabă.

Numai când va fi lumină
Vei simți ce-i cald ori rece,
Și vei ști ce-i dat să vină...
Dacă încă mai ard zece...

Apoi mai aprinde una,
Să se ardă, să se stingă...
Și de-atunci, pe totdeauna,
Nimeni n-o să te învingă...

vineri, 22 decembrie 2017

În noaptea trecerii

În cea mai lungă noapte
din anul ce se stinge,
Mă vreau pierdut în vise
ca să aud că ninge,
Că vine, iată clipa,
când anul iarăși moare,
Sau doar se scimbă-n altul
dându-și, din nou, valoare.

Să nu adormi iubito,
nu ai de ce te teme,
Pe-afară e doar vântul
ce-și are, iar dileme,
Să stăm în întuneric,
tăcuţi ca două sfere
În universul vremii
ce are altă vrere.

E noaptea cea mai lungă
semn clar de zi de iarnă,
Să așteptăm zăpada
ce fi-va să se-aștearnă,
În zori de zi sau poate
când toți spunem că-i noapte,
Dar până ea să vină
e încă timp de fapte.

Vezi clar că minutarul
a adormit sub perne,
Putem trăi în pace,
uitând de mofturi terne,
Dând, focului, de veste
că-i plin de fantezie,
Să facem noaptea asta,
un vers de poezie.

luni, 30 octombrie 2017

Calendarul ca surghiun

Ne-am inventat atâtea calendare,
Şi-n ele punem, totdeauna, morţi,
Ca să avem mereu o sărbătoare
De care să vorbim, ieşind la porţi.

Avem destule urme de-ndoială,
Că alţii nu-s nicicum mai buni ca ei,
Că tot ca noi, se dau la învoială,
Cu gloata de smintiţi şi derbedei.

Mereu găsim, spre cei de azi, accente
Ce-i fac ori proşti, ori răi, ori chiar tâmpiţi,
Cu relevante sensuri divergente,
Că sunt ajunşi, deja, neaveniţi.

Ne-mbogăţim cu mult prea multe nume,
Şi cu poveşti scornite după scop,
Ce vor, tot timpul, undeva să-ndrume,
Pe cel sărac voindu-l filantrop.

Din când în când, prin conţinut şi formă,
Devine, calendarul, desuet,
Intrând în procedură de reformă,
Şi se rescrie, grabnic, în secret.

Apar alţi sfinţi, sau nume de valoare,
Şi chiar câţiva, dintre cei vechi, păstraţi,
Dar totdeauna moartea-i o onoare
Şi cei din viaţă-s pururea uitaţi.

Şi-avem aşa, mereu, căte-o dispută,
Tot încercând a defini-n comun
O linişte, prin caledar pierdută,
Şi chiar de noi trimisă în surghiun.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Atracția de sens

Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.

Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.

Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.

Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.

Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.

Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.

De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.

Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.

marți, 24 octombrie 2017

De știți, când știți?

Voi, dragii mei puţine azi mai ştiţi,
În fel şi chip redefiniţi iubirea,
Vă e de-ajuns pe alţii de-i priviţi
Să spuneţi că pot fi mai fericiţi
Dacă îşi schimbă, într-un fel, gândirea...

În voi, tot timpul, ce-i mai bun găsiţi,
Vă este, cu folos, mereu, trăirea,
Sau vă vedeţi pe voi nedreptăţiţi,
Vinovăţii spre alții repeziţi,
Că nu v-a fost deplină împlinirea.

De câte ori de fapte vă feriţi,
Chiar dacă alta va fi fost pornirea?
Vă daţi motiv, recunoscând, grăbiţi
Că n-aţi voit măcar să vă opriţi
Dar aţi vorbit mereu, mimând uimirea...

De multe ori aud că tot vorbiţi
Că-n decădere-i toată omenirea,
Şi-ar trebui să fim mereu uniţi,
Să nu ajungem nişte parveniţi...
Dar ştiu că vă jucaţi cu amăgirea.

În mod bizar pe oameni îi numiţi
De după cum li-i starea sau vorbirea,
Nu vă e greu să nu vă mai sfiiţi
A încerca pe mulţi să-i nimiciţi
Când le simţiţi, cumva, împotrivirea.

Idei frumoase încă împărţiţi
Celor ce-n faţa voastră îşi pierd firea,
Când sfaturi daţi, şi spuneţi, liniştiţi,
Pe care drum e bine să porniţi,
Că ştiţi destinul şi vă ştiţi menirea...

Prin vorbe iluzorii răsplătiţi
Când ajutată vă voiţi mărirea,
Însă uşor vă este să jigniţi
De nu e cum o vreți, cum o doriţi,
Sau nu vă este, de ajuns, sporirea.

Şi-atunci, vă-ntreb, cât de puţine ştiţi,
Ce-a fost, ce e, şi ce va fi iubirea?
Cât de uşor pe calea ei porniţi,
De nu e cum o vreţi, cum o doriţi,
Ajunge-veţi să vă pierdeţi cu firea?

miercuri, 19 iulie 2017

Teme de tristețe

Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...

Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!

Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!

Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.

De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.

Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.

Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.

joi, 13 aprilie 2017

Lumina în rezervă

O mare-mbătrânire se observă
În tot ce-nseamnă neamul omenesc,
Şi prea puţini sunt cei care vorbesc
De trecerea luminii în rezervă.

Şi noaptea cade-n noi ca o greşeală,
În contra dreptului firesc la zi,
Începe adevăru-a vrea muri,
Strivit de marea noastră îndoială.

Sunt tot mai mulţi ce caută să plângă
Vorbind de timp, spunând că-i prea puţin,
Că ei nu tac, doar vorba şi-o abţin,
Chiar dacă-i greu pornirea să-şi înfrângă.

Pe zi ce trece mor cei ce se-ntreabă
Cât de real e omul cel real,
Cât de normal e tot ce e normal,
Şi au răspuns mai mult de o silabă.

Urmează întunericul să-nşele
În numele promiselor lumini,
Această lume ce, cu ochi senini,
Crede în os, în carne, şi în piele.

duminică, 15 ianuarie 2017

Doină de vreme nouă

Lui Eminescu, omagiu

"De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,"
Că e vremea iarăşi rece
Dar ce-i val, "ca valul trece".
E zăpadă şi e ger,
Şi-şi caută drum spre Cer,

"Că nu mai poate strabate
De-atâta străinatate."

"Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a calare,"
Şi cu ei, alţii, mari hoţi
Ce ne vor săraci pe toţi.

"De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;"
Cei veniţi de peste tot
Cei ce sufletul ni-l scot.


"Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,"
Ca să ia tot ce-au putut,
Şi au luat tot ce au vrut...


Şi au luat cu frenezie,
Tot ce ne era mândrie

"Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte."

"Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,"
Puşi mereu pe pricopsit
Chiar şi drumuri ne-au oprit.

"Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele."
Şi ne-au pus pe toţi la plată,
Mult mai rău ca altădată.


"Vai de biet Român saracul!
Îndărăt tot dă ca racul,"
Toată vrerea-i în cuvinte,
Chiar şi în credinţă minte.


"Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamnă,"
Şi nici noaptea nu-i e noapte,
Chiar şi plânsu-i e în şoapte,


"Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui."
Chiar şi iarna-i e altfel,
Şi-o croieşte pe model.


"De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi"
Curg ca stolul de lăcuste
Din ce-a mai rămas să guste,

"Şi s'aşează pe la noi;
Toate cântecele pier, "
Piere tot ce-i românesc
Piere tot ce-i strămoşesc.


"Sboară paserile toate
De neagra străinatate;"
Că nu sunt cele ce-şi schimbă
Cântul vechi în altă limbă.

"Numai umbra spinului
La ușa creştinului."
De parcă e blestemat,
Şi de Dumnezeu uitat.


"Îşi desbracă ţara sînul,
Codrul - frate cu Românul -"
După sute, zeci de ani,
E făcut pungă de bani,

"De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă -"
Şi-a ajuns, fără să-i placă
"Sărac în ţară săracă!"

"Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,"
Facă-l-ar numai bucăţi
Scos afară din cetăţi,

"Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!"
Orice urmă să îşi piardă
Focul veşnic să îi ardă.


"Ştefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,"
Că e ţara pustiită
De netoţi iar împărţită,

"Las' Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama parinţilor,"
Şi aleargă-n lung şi-n lat,
Dă veste că-i de luptat,
Dă veste că am rămas
Neam bolnav şi de pripas.

"Clopotele să le tragă
Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,"
Să se-audă-n lumea mare
Că vrem vechile hotare,

"Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca să 'ţi mântui neamul tău!"
Şi să-l scapi de grea robie
Acceptată din prostie.


"Tu te 'nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând"
De la Dunăre la Prut
Să fim azi ce tu ai vrut,

"Şi Moldova adunând",
Să fim toţi români de rând.
"De-i suna din corn odată,
Ai s'aduni Moldova toată,"
Cea de-aici şi cea pierdută
Într-o vreme de derută,

"De-i suna de două ori,
Îţi vin codri 'n ajutor, "
Şi va fi atunci să vină
Mult furata Bucovină,

"De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară".
Din Dobrogea, din Ardeal,
Din câmpie, munte, deal

"Din hotară în hotară -"
Din întreaga noastră ţară
"Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzuratorile..."
Îndrăgi-i-ar nebunia
Şi pustiul, şi stihia!