duminică, 10 septembrie 2017

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

joi, 7 septembrie 2017

Visare din îndoială

Gândurile îndoielii
vin când nu vreau să le-aştept,
Chiar din simpla căutare
a banalului concept,
Amintiri ce par uitate
mă cuprind ca într-un ştreang,
Sau m-ajung, lovesc prin spate,
prin efect de bumerang.

Chiar îmbrăţişarea morții
şi privirea lui Typhon
Mi se-arată cu detalii,
nu mai stă în simplul zvon,
Tot încerc, cu multă trudă,
decăderea s-o previn,
Însă n-am nici o putere,
strigătul mi-e lung suspin.

Ajung toate fără formă,
în decorul sideral,
Nici timpul n-are măsură
e deja concept banal,
Orice fel de întrebare
îşi dă-n sine un răspuns,
Ce încearcă să se ştie
ori absurd, ori de ajuns.

Greu, pierdut, cumva cu vină,
caut ochii să-i deschid,
Regăsind alte detalii,
care nu mai coincid,
Curios, totuşi cu teamă,
ies, încet, încet din vis,
Mă târăsc să ies din iadul
care mi se-arăta promis.

Regăsesc, privind, lumina,
ca pe-o bornă de hotar,
Răscolită de furtuna
unui timp imaginar,
Evadarea din fantasme
greu îşi face gânduri noi,
Amintindu-și de de prea multul
întuneric şi noroi...

marți, 5 septembrie 2017

Versul ca sentință

Versul, scriindu-l, mi-ai păşit în gând
Venind, încet, încet, de nu ştiu unde,
Când lumea mea părea sǎ se scufunde,
Ideea nemuririi omorând.

Şi, cum uita, să-şi aibă ceva sfânt,
A fost cuvântul lacrima fierbinte
Prin care tu i-ai luat-o înainte,
Punându-l să îşi aibă iar avânt.

Azi, chiar de-aş vrea, nu pot sǎ te separ,
Scriind, a fost să îmi devii o lume,
Iar versul s-a făcut a fi anume
Spre a uita de-al anilor hotar.

Albei hârtii îi las ce ţin secret,
Tot scriu pe ea ce-aş vrea să-ţi spun doar ţie,
Chiar îndrăznesc să-ţi spun, prin poezie,
Că timpu-aş vrea să treacă mai încet.

Departe par că-ţi sunt, dar ştii că-n gând,
Sunt lângă tine clipă după clipă,
Şi zbor, de dor, pe-a visului aripă,
Ca să mă simt, în palma ta căzând.

De când te ştiu, ceva s-a întâmplat,
Mă-ntreb de-i vina ta... sau vina mea,
Că nu mai ştiu ce rost ar mai avea
Să scriu de-mpotrivire dominat.

Îmi este greu, de-aceea te tot chem,
În vers cu rimă, clară, şi mǎsurǎ
Ce-i una cu-a dorinţei anvergură,
Ca binecuvântare, ori blestem.

Mai stau, cumva, la margine de cer
Atunci când taci, şi sufletul tău plânge,
Durerea, fără milă, mă constrânge
Să-nvăţ că sunt, al vieţii, efemer.

Scriindu-ţi ţie, viaţa-mi s-a schimbat
Poemul vieții mele-ţi aparţine,
Să mă întreb de ce, nici nu îmi vine,
Prea clar îmi e că astfel ne e dat.

Îndemnul îmi e clar, îl simt mereu,
Nici nu conteazǎ de-i a cuiva vina,
Cuvântului doat tu îi eşti Lumina,
Ce simt, cum simt... cunoaşte Dumnezeu...

Îţi dau, dovada, prin cuvântul scris
Că trupul tău îmi este sfântǎ carte
Şi-mi fi-va cale-n viaţa, până-n moarte,
Şi, mai departe, drum spre paradis.

Nu-de mirare... Vreau să te citesc,
De cât mai multe ori şi fără grabă,
De câte ori simt viaţa că mă-ntreabă
Cum, în real, normalul definesc?

Păşesc uşor să nu îţi facă rău
Ideea că-mi vei fi, pe totdeauna,
Ceea ce nopţii-i este, dată, Luna,
Şi, trăitor, mereu, în gândul tău.

Aşa voi fi luminii vestitor,
Exonerând de orice vină clipa
Când se îndeamnă să-mi alunge pripa
De-a căuta esenţe în decor.

Iar din silabe de-am să fac poem,
Se vor găsi împerecheate-n rime,
Scrisul de vers, în forma din vechime,
Mi-e binecuvântare şi blestem.

luni, 4 septembrie 2017

Cântec de vânt

Vântul e rece... cântă prin în zăvoi,
Cerul îşi varsă lacrimi triste-n iarbă,
Pământul nu mai poate să absoarbă,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Din patru zări vin norii în convoi,
Tunând şi fulgerând încep să fiarbă,
Preschimbă ziua-n noapte surdă, oarbă,
Iar noi abia mai ştim ce e cu noi.

Ne căutăm feriri de-aceste ploi,
Dar lacrima ni se prelinge-n barbă,
Şi gândul reîncepe să ne fiarbă,
Iar noi uităm, din nou, de tot, de noi.

Dar noi, în plină larmă de război,
Sorbim iubiri în noaptea lungă, oarbă,
Şoptim, fără motiv, sudalme-n barbă,
Până uităm, încet, încet, de noi...

Vântul e rece... cântă în zăvoi,
Deja e plin de plânsetul din noi.

vineri, 1 septembrie 2017

Șoaptă de vânt

Mă striga aseară vântul,
Arătându-mi înspre vară,
Şi cum duce el cuvântul,
Ca să-i facă forma clară.

Pustiind, în zbor, pământul,
Ars de-a zilei grea arşiţă,
Tot îşi căuta avântul
Într-a zilei rămăşiţă.

Tremura în braţe-mi cerul
Parcă prins în copci de gheţă
Învelind cu nori misterul
Zorilor iviţi din ceaţă.

Mă ştia că sunt străjerul
Orelor de peste noapte
Ce-mi dădeau, ziua, reperul
Disonanţei multor şoapte.

Vântul îmi găsise dorul,
Într-al ierbii dor de coasă,
Când, schimbându-se decorul,
A văzut că-i generoasă.

El, privindu-mi viitorul,
Şi pe mine drept în faţă,
Îmi şoptea, dându-mi onorul,
Mă gonea, din nou, spre viaţă.

vineri, 25 august 2017

Impudic, fără cenzură

Mă recunosc un om cu îndrăzneală,
Numit am fost: absurd, nebun, sau ludic,
Chiar eu, ţinând de-această socoteală,
Am spus că nu mă vreau, numit, nici pudic.

Chiar dacă-am spus că lumea e absurdă,
Nicicând nu m-am ascuns, nu m-am jucat
De-a baba oarba-n viaţa asta surdă,
Ce uită tot ce nu e de uitat.

N-am nici un rost de spun că ştiu de toate,
Însă nu tac de-i dat ceva să ştiu,
N-am cum să spun că ceva nu se poate,
Oricât mi s-ar părea că-i prea târziu.

N-am depăşit prea multe bariere
Însă de praguri multe am trecut,
Cuvântul mi-a fost leac de grea durere,
Numindu-l panaceul absolut.

Am spus că-i trupul operă de artă
Altfel mereu, dar tot original,
Menit ca-n grija ce şi-o vrea, ori poartă,
Să fie simplu val, sau trainic mal.

Şi-am pus în versuri toată pasiunea,
Gândul erotic nu l-am cenzurat,
Echivalând iubirea cu minunea
Ce scoate păcătosul din păcat.

Din zori de zi până în prag de seară,
Nici o idee nu mi-am interzis,
Lăsând-o, chiar, de-ar fi voit, să-mi ceară,
Să-mi fie laitmotivul unui vis.

joi, 24 august 2017

Chemare de-mpăcare

De te-aş chema la mine, ce ai zice...?
O noapte s-o petrecem amândoi,
Să-mi fii părtaşe sau măcar complice
Redefinirii noastre chiar prin noi...

Tăcerea vrea puţine să îmi spună,
Cuvântul tău e tot ce e normal,
Doar el ne poate-aduce împreună,
Şi învăţa cu viaţa-n mod real.

Îţi spun să vii... Şi chiar de e, cu grabă,
De tine am ajuns la doar un pas,
Poate auzi cum gându-mi te întreabă
Cât timp al vieţii crezi că ni-i rămas?...

Cuvinte am... dar vreau să-ţi spun puține,
E timpul şi spre ceruri să priveşti,
Să vezi că-nfurtunarea, dacă vine,
Poţi s-o eviţi doar dacă te grăbeşti.

Mai mult de-atât, uitând de mici probleme,
Uitând să ne mai fim motiv de gând,
Să uiţi de ceva, cumva, a te teme,
Şi că îţi trece vremea alergând.

Motive-ţi vei găsi, mai totdeauna,
Să-mi spui, să-ţi spui, că nu-i aşa firesc,
Dându-mi exemplu soarele şi luna
Ce doar, prin despărţire, strălucesc.

Gândind aşa nu poţi nicicum învinge
Visul ce-l ai, de multe ori, în zori,
Când simţi că-nflăcărarea-i te convinge
Să uiţi de toate şi să-ncerci să zbori.

Acum te chem, nemairostind cuvinte,
Ci doar privind spre paşi, ce poți să-i faci,
Când cauţi înspre drumul înainte
Ca tu, cu tine, iarăşi să te-mpaci.

marți, 22 august 2017

Venirea-ți de vindecare

Din depărtări ce nu se pot cuprinde,
Sau poate chiar dintr-un tărâm din vis,
Venirea ta deloc nu mă surprinde,
De multe ori în versuri te-am descris.

Ştiam că vii, ştiam că orice clipă
Ne poate fi însemn de început,
Şi vei goni, cu totul, spre risipă
Ceea ce-a fost, în viaţa mea, trecut.

Nu m-a surprins motivul de venire,
Când mai nimic nu se vroia motiv,
Surprins am fost de-a formei întâlnire,
În timp, fără de dubii, evaziv.

Din depărtări, şi zic, din altă lume,
A fost să vii când îţi ieşeam în drum
Admonestat de mult prea simplu-mi nume
Ce mă tot vrea, real, aici, acum.

Din vis ieşeai, de paşi făcând risipă,
Lăsând în urmă fapte şi trăiri,
Făcându-mă să-ţi spun, cumva în pripă,
Ideea unor multe amintiri...

Încearcă să mă vindeci şi pe mine
De gândul ce îmi e căutător,
De aşteptare şi de dor de tine,
De visele, ce-n taină, dor şi dor...

Vii de departe şi plecăm departe,
Pe un tărâm ce-l ştim, deja, din vis,
În viaţa care ne va trece peste moarte,
Spre nemurirea ce ni-i dar promis.

luni, 21 august 2017

Demers de mers

Mă tot împinge gândul, de la spate,
De amintiri să uit, dar nu să uit
Că visele-mi se vor reîmpăcate
În felu-n care lor le e sortit.

Dându-mi motive dorului de ducă
Nu mă întreb de ce tot vreau să plec,
Nici dacă vrea cu totul să-mi reducă
Ideea că prin vremuri trec, tot trec.

Unde-am s-ajung nu are importanţă,
De dor nimic nu pare relevant,
Firescul e de maximă pregnanţă,
Atuul lui e cel mai important.

Nici faptele, cum fi-vor să se facă
Nu-mi sunt motiv de alte-ngândurări,
Bune vor fi, chiar dacă n-or să-mi placă,
Ca drum să bat şi nu, mereu, cărări.

Aşa e dat, oricât n-aş vrea a crede,
Când sunt, de dorul mare, revoltat,
Şi prea puţin mai vreau a mă încrede
În spaţiul ce îmi pare limitat.

Mă tot împinge gândul, nu mă iartă
Drumul să-l merg, ştiind că-l am de mers,
Până acolo unde-i dat de soartă
Să înţeleg al gândului demers.

duminică, 13 august 2017

Grăbire fără grabă

Am învăţat să am, oricât, răbdare,
Să nu-mi doresc gândindu-mă grăbit,
Să iau în seamă simpla întâmplare
Şi să aştept momentul potrivit.

Nici drumul nu-l mai fac acum în grabă,
Grăbit nici nu-l pornesc, nici nu-l opresc,
Graba o ştiu, a fost şi este snoabă,
Evit mereu cu ea să mă-ntâlnesc.

Mă mai condamni, iubito, că sunt moale,
Şi prea mă las de aşteptări sedus,
Şi simţi că nepăsarea-mi dă târcoale,
Chiar mă complac a-i fi, tăcut, supus.

Tot ai idei... Sunt chiar esenţiale,
Se vor cu un efect răscolitor,
Însă le văd de-a dreptul radicale,
Nu mă mai pun acum la mintea lor.

Dor ştiu că-ţi e, şi dor îmi e, de viaţă,
De judecata-mi numai zic nimic,
O deznădejde-mi pare, te agaţă,
Iar adevărul pare tot mai mic.

Grăbeşte-mă, dar fă-o fără grabă,
În grabă toate trec şi nu au sens,
Iar trecerea-i pe noi nu ne întreabă
Dacă ne vrem, cu fuga-i, în consens.

Avem acum de tras învăţăminte,
Sau doar un prag, mai mare, de trecut,
Ca să se poată mersul spre-nainte
În contra risipirii-n absolut.

Eu am răbdare, ştiu să am răbdare,
Nu sunt, în nici un fel, risipitor,
Ştiu că nimic nu este la-ntâmplare
Nici chiar un gând nu e întâmplător.

duminică, 6 august 2017

Cărarea spre drum

Dacă mai crezi n-am eu puteri să ştiu,
Tot ce mai ştiu îmi este în credinţă...
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Alături, pe un drum, de biruinţă.

Devin, pe zi ce trece, mai tăcut,
De parcă mă afund în rătăcire,
Uitând că nu există absolut,
Şi nu-i trăirea doar o amintire.

Mă arde aşteptarea ca un foc
Ce peste orizonturi se întinde,
Şi simt că neodihna-şi face loc,
Neliniştea ideii mă cuprinde.

Dar ştiu că-mi eşti un pas şi îmi vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi cea care, o viaţă, va vorbi
De rostul ce îl are o-ntâmplare.

Dacă mai crezi, nu pot nicicum să ştiu,
Eu însă nu am urme de-ndoială,
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Motiv de faptă fără de sfială.

Poţi să îmi spui că sunt un visător
Ce lasă timpul mult prea mult să treacă,
Eu voi răspunde însă că mi-e dor,
Iar dorul în tăcere mă îmbracă.

Tăcerea, tu, în vise mi-o prefaci,
Aşa rezist, şi cred, şi am putere,
Te văd, în viitor, cum te dezbraci
Făcându-mă să cred în re'nviere.

Dar ştiu că pas mi-ai fost şi iar vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi nici nu e departe acea zi
În care drum vom face o cărare...

sâmbătă, 22 iulie 2017

Dor de ochi

Mă dor, iubito, ochii,
atât de rău mă dor,
Privesc, fără de ţintă
şi caut ajutor,
Îmi caut o speranţă,
îmi caut un reper,
Mă rog, cu gând spre Ceruri,
mă rog şi lor te cer.

Simt clar că prea departe
nu pot să văd un drum,
În jur văd multă ceaţă,
sau poate că e fum,
Cu vorbe în chirie
vorbesc de-al nopţii cer,
Şi-mi este dor de stele
s-ajung la ele sper.

De soarele amiezii,
prea multe nu mai spun,
Mi-e greu să văd detalii,
mi-e greu să mă adun,
Doar simt că arde focul,
şi văd că multul foc
Plecarea-mi tot opreşte,
stau mult prea mult pe loc.

Mă dor, iubito, ochii,
mă dor de-atâta dor,
Îmi este dor de tine,
cu greu sunt răbdător,
Mă dor de întuneric,
de-al vie ţii aspru trai,
De mult ce-mi e dorinţa
să-mi fii şi să mă ai.

vineri, 21 iulie 2017

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

joi, 20 iulie 2017

Motivație de seară

Azi vreau să-ţi scriu doar câteva cuvinte,
Pe sângeriul cer înnourat,
Chiar dacă pare-a fi un mod ciudat,
Vreau cerul, pururi, să le ţină minte.

Privindu-te acum, ca altă dată,
Văd în porniri acelaşi tainic jar
Ce te îndeamnă iar să-mi dai în dar
O viitoare viaţă înfocată.

Această seară mi-o aduc aminte,
Priveam acelaşi cer incandescent....
Cândva, am mai trăit acest moment,
Cândva... cu multe secole-nainte...

Jocul cel vechi, cu valuri şi epave,
Cu zişii îngeri ce trăiau ascuns,
Lasă-l pierdut pe veci că-i de ajuns
Cât porţi în tine resimţiri bolnave.

Îţi spun să fii, pe cât de mult, cuminte
În a-ţi aduce-aminte că-n trecut
Din drum, de-atâtea ori te-ai abătut,
Şi-ai încălcat porunci şi legăminte.

Firescului dă-i azi contur de lege,
Şi nu-i mai căuta echivalent,
Că, singur, adevăru-i consecvent
Şi-un singur argument ce nu-l alege.

Lasă apusul să ne ţină minte,
Fiindu-ţi vis, mereu reamintit,
Lăsându-te a ţi-l avea trăit,
Ca drum, spre totdeauna, înainte.

miercuri, 19 iulie 2017

Teme de tristețe

Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...

Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!

Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!

Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.

De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.

Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.

Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Contrabalanță

De-ar fi să dormi, ce vise ţi-ai avea?
În care timp vei şti a mă găsi,
Mergând pe-aceeaşi cale ca a ta,
Ştiind că este vremea de-a iubi?

Putea-vei să te laşi, măcar cândva,
Voind să ai încredere în vis,
Să nu te-ntrebi de ce m-ai accepta,
Uitând de-al târguielii compromis?

Pe unde ţi-ai dori un drum a face,
Ştiind că drumul meu e clar, bătut,
Dar, şi așa, n-am linişte, n-am pace,
Şi doru-mi e un prag de netrecut?

De-ar fi să dormi, ce ţi-ai voi a-mi spune,
Văzând că zorii vin, şi vin grăbit,
Iar eu, spre împăcare ţi-aş propune
A ne gusta ca pe un fruct oprit?

Cum vei putea să uiţi că, în balanţă,
Se spune că e bine să stea pus,
Motivul care dă, lumesc, speranţă,
Şi amintirea timpului apus?

Ţi-ai da exemplu calea din vechime
A celor ce sunt vii în amintiri,
Sau, tot mereu, prin sensuri sinonime,
Vei căuta, prin fapte, noi iubiri?

vineri, 14 iulie 2017

Succintul din zăbavă

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Feriţi de ochii lumii, pe ascuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Ţi-ai spune că-i normal a te convinge
A face paşii cât mai mult grăbiţi,
Fără să-ţi spui că focul ce te-ncinge
Stă în firescul celor înrobiţi?

Mi-ai spune că-i firesc să am răbdare,
Să înţeleg al lumii rost gândit,
Şi să îmi fie clar că o-ntâmplare
Nu-nseamnă că ni-i visul împlinit?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Când liniştea e-n jur de nepătruns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Te-ai accepta, spunând că e normală
Ideea că nu-i vreme de pierdut
Că eşti aşa cu-adevărat reală,
Dar multă vreme nu te-ai cunoscut?

M-ai vrea oprindu-mi gândul că nu-i bine
Să îţi arăt ce văd a fi firesc,
Că n-ai motive de a-ţi fi ruşine
De fapta ce îşi are sens lumesc?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Ca să ne fie timpu-ndeajuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

duminică, 9 iulie 2017

Prinsoare de pas

Prindea-ne-vom... şi n-ai să poţi fugi
În nici un gând şi nici în altă lume,
Că adevărul nu-l putem minţi
Ci doar să-i spunem, amândoi, pe nume.

De ceva timp făcut-am primul pas...
Dar am uitat să-l scoatem şi în stradă,
De sus se vede urma ce-a rămas,
Şi-o văd doar cei ce trebuie s-o vadă.

De multe ori se spune c-am ales...
Spun cei ce vor doar asta să-nţeleagă,
Crezând că le e totul pe-nţeles,
Că orice nod, legat, se şi dezleagă.

Încet, încet, prindea-ne-vom, şi, iar,
Pecetluind lumeasca legătură,
Dar îţi voi fi, mi te vei da în dar,
Fără să vrem avea, trăind, măsură.

În faţa vieţii suntem numai noi,
Şi urmele nu au acoperire,
De-aceea stăm descoperiţi şi goi
Încoronaţi de-a clipei împlinire.

Ne vom lega, din nou, cu-n pas hoinar,
Chiar şi minţind, găsind mereu motive,
Ori poate vom avea măcar habar
De multele idei peiorative.

Avem un drum, şi-ar fi un drum uşor,
De nu l-am face piatră de-ncercare,
Atraşi fiind de-al umbrelor decor
Creat de noi, din semne de-ntrebare.

Doar că atât va fi, prin timp rămas
Din mult prea grea căderea-ţi la-nvoială,
Un mare pas, urmând întâiul pas
Ca să se-arate fără de-ndoială.

marți, 27 iunie 2017

Scris de dor

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
să scriu iarăşi despre noi,
Că simt clar şi fără dubii
că spre viaţa de apoi,
Împreună ne e drumul
împreună, numai noi.

Mă pornesc, uitând, agale,
răvăşit de tot ce-a fost,
Până când, fără să-mi pese,
de-al furtunii avanpost,
Lupt cu umbra de speranţă
când nu pot să-i dau un rost.

Fug la deal, fug şi la vale
simt cum urc şi cum cobor,
Cred şi-n lacrima de soare
şi-n motivul norilor,
Şi-n cădere, şi-n urcare,
şi-ntr-al minţii tainic zbor.

Îmi e dor să nu îmi pese
că vin toamnele cu ploi,
Şi că drumuri mult bătute
se vor umple de noroi,
Neavând nici urme paşii
şi nici cale înapoi.

Nu-mi găsesc deloc motive
drumului în alte părţi,
Oricât mi s-ar pune-n spate,
ori citise-va prin cărţi,
Despre locuri, şi momente,
şi însemne vechi pe hărţi.

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
parcă tot mai mult mi-e dor
De-ntâmplări cu sens şi rosturi
duse până-n viitor
Că trăindu-le urmarea
nu-mi găsesc motiv să mor.

vineri, 23 iunie 2017

Hotar de prevestire

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă...
Gânduri mă bat tăcerea să-mi opresc,
Să-ţi spun de ce şi cum mă tot apasă
Dându-mi porunci, cumva, să te găsesc!

Mi-e însă greu să-ncerc a mă convinge
Cuvântul să îl las puţin şi gol,
Că o dorinţă tainică mă-nvinge
Şi-l las, în vers ştrengar, să fie sol.

De multe ori, priviri, voit fugare,
Mă duc spre clipe care, ştiu, vor fi,
Încorsetat de fusele orare
Ce definesc, alftel, oricare zi.

Nu te cunosc, îmi spun... nu-i o minciună,
Nici nu e gând de drum ocolitor,
Însă nu ştiu de ce plătesc arvună
Unor idei ce vin din viitor.

Teamă îmi e şi-i o reală teamă,
Că vei voi, cândva, să înţelegi,
Visări ce azi nu le prea iei în seamă,
Prea mult ţinând la ale lumii legi.

Stând tot pe loc, în grabă timpul trece,
Şi graba lui va fi să o-mprumuţi,
Îmi vei veni, vrând a- ţi petrece
Ani care vin şi ne vor fi trecuţi.

Nu te cunosc... dar ziua care următoare
Se face pas ce pune un hotar
Între ce-a fost, un timp lipsit de soare,
Şi orizontul pur, senin şi clar.

joi, 22 iunie 2017

Destin de ultimă scrisoare

În gânduri am dorinţa tot mai mare,
Să-ţi spun ceva ce greu îmi e să-ţi spun,
Ideile cumva să mi le-adun,
Să-ţi scriu această unică scrisoare.

Aş vrea, de voi putea, să spun de toate,
Să spun despre prezent, despre trecut,
Despre atât de multu-mi absolut
Al gândului că dacă vreau se poate.

Puține ştii din multa-mi poezie,
Că-n ea, din viaţă, am lăsat puţin,
Ba chiar am încercat să mă abţin,
Că simt venind o vreme ce-ntârzie.

E timpul, dar, să nu-ţi mai vreau ascunde
Că nu mă simt cu mine împăcat,
Când ştiu că cerul meu e-nnourat
Şi, rănile, ce dor, sunt prea profunde.

Venim din două lumi... Această lume
E un amestec mult paradoxal,
În care timpul altfel e real
Dacă purtăm, sau nu, acelaşi nume.

În sincretismul care-şi dă valoare,
Schimbând mereu al clipelor reper,
Eu mi-am permis să cred, nu doar să sper,
Că toţi avem acelaşi loc sub soare.

Dar nu-i aşa, o altfel de dreptate
Ne-mparte după strâmbe judecăţi,
Punându-ne în spate alte plăţi,
Accentuând a minţii legitate.

Nici eu, nici tu, n-am vrut a ţine minte
Proorocirea unora înguşti
Ce ne-mpingeau spre poarta unor cuşti,
Un fel de case, dar, de fapt, morminte.

Acum plătim, cu moartea, sau cu viaţa,
Dorinţa împlinirii unui vis,
Şi lipsa unui minim compromis
În încercarea de a sparge gheaţa.

A merge înainte nu se poate,
Nici n-avem cum să mergem înapoi,
Există diar o cale pentru noi,
De reuşim să trecem peste toate.

Ne întrebăm ce lege, omenirea,
Va mai găsi să ţină omu-n frâu,
Lăsând să se reţină că menirea
Se poate împlini şi prin desfrâu.

N-ai nici un fel de gând, ori de speranţă,
Nu crezi că-i drept, dar însă îmi zici să plec,
Că poţi, aşa, rămâne-n consonanţă
Cu toate cele care vin şi trec.

N-am cum să cred că ceva se mai schimbă,
Sunt visător la fel cum sunt lucid,
Cuvintele în minte mi se plimbă,
Rămâne-vor aşa... Mă sinucid...

joi, 13 aprilie 2017

Lumina în rezervă

O mare-mbătrânire se observă
În tot ce-nseamnă neamul omenesc,
Şi prea puţini sunt cei care vorbesc
De trecerea luminii în rezervă.

Şi noaptea cade-n noi ca o greşeală,
În contra dreptului firesc la zi,
Începe adevăru-a vrea muri,
Strivit de marea noastră îndoială.

Sunt tot mai mulţi ce caută să plângă
Vorbind de timp, spunând că-i prea puţin,
Că ei nu tac, doar vorba şi-o abţin,
Chiar dacă-i greu pornirea să-şi înfrângă.

Pe zi ce trece mor cei ce se-ntreabă
Cât de real e omul cel real,
Cât de normal e tot ce e normal,
Şi au răspuns mai mult de o silabă.

Urmează întunericul să-nşele
În numele promiselor lumini,
Această lume ce, cu ochi senini,
Crede în os, în carne, şi în piele.