miercuri, 11 decembrie 2013

Rolul, prin efect

Azi am ajuns să văd ce nu se vede,
Să spun pe nume gândului ascuns,
Să văd cum moartea-n mine se repede,
De parcă eu îi sunt îndeajuns.

Eu ştiu că s-a tocmit, la ceas de seară
Şi că sunt preţ care s-a vrut plătit,
Căci dacă am să ies în primăvară,
Cu nici un chip n-am să mai fiu oprit.

Nu trag de timp, dar n-am nici timp de joacă,
Nici să mai dorm, şi nici să lenevesc,
Şi trag de clopot, bat pe seară-n toacă,
Tot dând de veste miez, de zi, ceresc.

În contra unui fel ciudat de viaţă
Mă pun din nou, aşa cum m-am mai pus,
Tai drum, încrezător, prin nori de ceaţă
Privind mereu în faţă şi în sus.

Văd umbrele cum fug în miez de noapte,
Deja ştiu cum, şi când, şi unde-ajung,
Şi cum îndeamnă visele spre fapte
Sau cum firescul vieţii îl străpung.

De multe ori, nevrut, le stau în cale,
Sau ţinta lor devin, cobai uman,
Ca să percep ideile formale
Ce dă, oricui, doar zbatere în van.

Le-am învăţat... şi pot să spun ce arme
Le sunt, întotdeauna, de folos,
Când întâlnesc o minte care doarme
Şi-o pot întoarce, prea uşor, pe dos.

Chiar niciodată nu mă pun pe fugă
Ce dincolo, de însăşi ei, nu văd,
Ori cred iubirea că, de fapt, subjugă,
Şi numai calea lor o întrevăd.

Puţin mai dorm, şi mintea mi-o ţin trează,
Mai mult atent la adieri de vânt,
Şi tot atent la ziua ce urmează
Şi-al ei prim gând, şi-ntâiul meu cuvânt.

Viaţa mi-o ştiu, e mai mereu amară,
Şi-s vinovat şi eu, o spun, direct,
Dar va veni-n curând o primăvară
Pusă pe rol prin chiar al ei efect.

vineri, 19 aprilie 2013

Când mor părinții...

Când mor părinții mulți se-arată-n sine
Plin de dureri și mult înlăcrimați,
Și i-ar dori trăind înspre mai bine,
Spre a se ști cu toate împăcați.

Dar s-a ajuns a fi un act de scenă,
Ca să se-ascundă pasul următor,
Când intră interesul în arenă
Uitând de morți și de dorința lor.

Când mor părinții, se aleargă-n pripă,
Spre a avea câștig din truda lor,
Spunându-se că nu e de risipă,
Spunându-se c-așa e mai ușor...

Se scoate tot, din casa lor afară,
Nici nu cobtează ce a fost frumos,
Trecutul este parcă de ocară,
Uitarea lui se vrea cu mult folos.

De după cum e legea din vechime,
Și-atâtea generații s-a păstrat,
Bine ar fi, privind cu profunzime
Îndemn să fie, cum a fost lăsat:

Când mor părinții, nu le vinde casa,
Ceva ce lor le-a fost, ca Raiul, sfânt
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.

Nu alerga, după averi, în goană...
Mai dă, de Paște, pe pereți, cu var
Păstrează-i albi, curați ca o icoană,
Ca tot trecutul să îți fie clar.

Scoate degrabă apa din fântână,
Să-i primenești izvorul cam secat,
Și amintește-ți când mergeai de mână,
Pe ulițele satului uitat...

Pe paturi pune scoarțele din lână,
Să-ți amintească joaca de copil
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Ca să-nțelegi ce-nseamă-a fi util.

Aprinde lampa, candela de seară
Adu-ți aminte vremuri ce au fost,
Când așteptai ca luna să răsară
Să poți avea visării adăpost.

Și lasa-te-n visare peste noapte,
Să simți al mamei gest mângâietor,
Văzându-ți tatăl care, pus pe fapte,
În zori, spre drumuri, e cutezător.

În zori, când te trezești, o lumânare
Pe la mormânt te du să o aprinzi,
Și, cu un simplu gest, de închinare,
Arată-le de ce nu vrei să vinzi.

Și ține minte casa părintească
E locu-n care timpu-l poți opri,
E vatra-n care vița strămoșească
A învățat că poate nemuri.