Singur, străin...

Puțini sunt cei ce-ntreabă despre mine,
Puțini mai știu ce e adevărat,
Nici chiar sintagma nu-mi mai aparține,
Sunt un străin, uitat, însingurat...

N-am timp de-a mai privi într-o oglindă
Pe unde drumul vieții m-a tot dus
Și cât a vrut, din fapte, să cuprindă,
Ducându-mă în jos și iar în sus.

În jos văd lumea fără de cuvinte,
Și îmi permit să fiu un visător,
Dându-mi motiv să spun ce-mi vine-n minte
Știind că-i sunt, cu amintiri, dator.

Și mă revăd în vise de-altădată,
Puțin altfel, dar prea puțin schimbat,
Fixat de mici detalii, prin erată,
În riscuri ce mereu mi-am asumat.

În sus privesc o vreme viitoare
În care nu mă tem că pot s-ajung,
Chiar și cu pietre prinse de picioare,
Sau condamnat la un exil prea lung.

Și sunt pe-acolo, eu, fără tăgadă,
De mulți uitat, de mulți descoperit,
Văzut de cei ce vor mai mult să vadă,
Prin limite tinzând spre infinit.

Însă acum, sunt semn de întrebare
Ce pare-a fi nu ramură, ci spin,
Ideii ce, prin izul de-ntâmplare,
Îl face, pe cel singur, un străin.

Trofee de muzeu

Aş vrea să ştiu ce crede Dumnezeu
Despre aceste vremuri de teroare
Când omul e vânat ca şi trofeu,
Şi prea uşor şi mult prea mult se moare.

Cerul senin se vede tot mai greu,
Toţi caută spre stele şi spre soare,
Dar nimeni nu se-ntreabă cine, oare,
A transformat bordelul în muzeu.

Probabil, cred, de mult s-a dat de veste
Că vin aceste vremuri, zise, noi,
Când omul hăitut de moarte este
Dar tot cu viaţa vrea a fi-n război.

Ştiinţa e ajunsă o poveste
În care e şi pleavă şi noroi,
Dar, despre vis, că n-a ajuns noroi
Chemată-i, alegoric, să ateste.

Dezordinea-i în toate şi, mereu,
Habotnicii vorbesc despre tendinţă,
Încorsetaţi de minimul clişeu
Al dreptului la vis şi la credinţă.

Îmi pun în seamă tot calvarul meu,
Intolerant la lipsa de voinţă
De prea puţina vieţii chibzuinţă
Aş vreau să ştiu ce crede Dumnezeu.

Drum deja

Am început un drum şi-mi sunt cobai,
Ca nu cumva, sedus de rătăcire,
Pavându-mi drum spre Iad în loc de Rai,
Să-mi fie vorba mare amăgire.

Mă las chemat de lipsa de răspuns
La multele, absurdele, probleme
Ca, luptă de va fi, să am de-ajuns
Putere de a trece de dileme.

Pe mine, mai întâi, de toate-ncerc,
Şi mie-mi pun condiţii restrictive,
Ca să-nţeleg de ce se-nvârt în cerc
Concepţii şi principii primitive.

Acesta-i drumul, nu-i de ieri ori azi,
Spus că va fi un fel de nouă armă
Demascatoare multor retrograzi
Ce-s fără somn, dar cer ca toţi să doarmă.

Ştiu bine văzut că pot să-i văd
Şi sunt ţintit de gânduri cu adresă,
Ce mă împing spre cuşcă ori prăpăd,
Ori, mai la modă, înspre lanţ ori lesă.

N-am ce să pierd, nici n-am cum să cobor,
Chiar dacă simt enorma oboseală
Când văd că multe-s taine de omor,
Fără motiv şi fără socoteală.

Nu fac rabat, nici superficial
Nu pot să fiu, gândind mereu la mine,
Că-n drumul, viitor, spre pas real
Nu pot să las un rău cu rol de bine.

Tot ce va fi deja s-a început,
Şi-i prins între idei sfredelitoare,
Ţintind spre infinitul absolut
Al zilelor firesc nemuritoare.

Cheia ca superlativ

În prigoana lumii suferă ideea,
Uneori ajunge fără de motiv,
Însă de milenii, prin superlativ
Este definită, și văzută, cheia.

N-are importanță nici un fel de faptă,
Dacă se și trece dincolo de prag,
Cheia e pecete și al luptei steag,
E și trambulină, nu doar simplă treaptă.

Asta-i astăzi lumea, doar așa gândește,
Totul se oprește la mai mult câștig,
Nici arșița verii, nici al iernii frig,
Spre altfel de gânduri nu o mai pornește.

Vechea neștiință e la fel de nouă,
Tot la fel se cerne ce se crede bun,
Viața-i, mai degrabă, îndelung surghiun
Mult mai importante-s boabele de rouă.

Răspicata vorbă nu se ia în seamă,
Când dă altfel vestea, ori n-o dă deloc,
Chiar și adevărul este pus pe foc
În neacceptarea ce devine teamă.

Definiții sacre azi se translatează
În idei ce țipă și chiar fac scandal,
Când acuzatorii cred că-s tribunal,
Pedepsind principiul că nu se uzează.

Chiar sacralitatea are altă formă,
E, fără de noimă, un banal cuvânt,
Care dus de vorbe ia, din plin, avânt
Și, din clipă-n clipă, are altă normă.

Cheia e obiectul, nu-i nici drum, nici cale,
Ea-i acum cu totul faptelor motiv,
Și e argumentul clar, demonstrativ,
Al atâtor sensuri neprincipiale.

Totuși, simplu

Colegului meu,

Cătălin Iorga

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu limite de mare anvergură,
Că simplitatea-mi e un act reflex,
Fiindu-mi, din instict, mereu, postură.

Simplu fiind, nicicum nu-s complexat
Când mi se-arată viața ca erată,
Ascult, și detașat, și relaxat
Pe cei ce adevăruri îmi arată.

Complex apar celor ce astfel cred
Pe cel ce nu-i, ca formă sau figură,
În limita concretului biped
Ce vrea mereu răspunsuri mură-n gură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu fapte întru totul pe măsură,
Ca adevăr, perpetuu și conex
Al crezului ce- mi este trăsătură.

Mai mult nu pot să fiu simplificat,
De-aceea nici nu cad la învoială
Cu cei ce vor ca eu, neapărat,
Să am, întru câștiguri, socoteală.

De mai adun ceva, în nici un caz,
N-o pot lăsa ca simplă umplutură,
Spre arătarea unui alt obraz
Încă o dată bun de-o lovitură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Sortit a fi pornit spre aventură,
Văzând concavul ca un biconvex
Când e să se lovească de cenzură.

De-aceea, n-am motive să mai tac
Când faptele se vor, prin argumente,
Contrare celor ce ideile prefac
În teoreme absolut demente.

Redus la simplu, regăsit sunt eu,
Cel modelat de propria-mi structură,
După modelul unui Dumnezeu
Plin de iubire, nicidecum de ură.

Risipire în context

Suntem amanţi... Deloc nu e uşor
Să ne găsim, din când în când, o clipă,
Ferindu-ne din calea tuturor,
Şi mai apoi de-a timpului risipă.

Nu facem nici un rău, trăim şi noi,
În limita condiţiei umane,
Chiar dacă parţial ni-i viaţa-n doi,
Nu-i din dorinţa noastră, n-avem toane.

Trecând prin viaţă, vorbe ne-auzim,
De parcă facem fapte diferite,
Acuza că nu-i totul legitim
Ne vrea, cu nonşalanţă, compromite.

Un loc ferit găsim cu mult mai greu
Mereu ni-i luat de cei ce ţin de acte,
De cei ce sunt în cuceriri mereu,
Dar aparenţe-şi vor, firesc, intacte.

Suntem, prin viaţa noastră, trecători,
Ne întâlnim, şi ne iubim, pe fugă,
În doi nu prea mai ştim ai zilei zori,
Poveşti, cu noi, cei ce ne ştiu, îndrugă.

Mă rogi, de multe ori, în vis să-ţi vin,
Ca să vorbim de vremuri viitoare,
Şi-ţi spun, îmi este greu să mă abţin,
Că visul ne mai face o favoare.

Suntem, voind trăi, nişte eroi,
Ce sunt văzuţi drept călcători de lege,
Un fel de pleavă, uneori gunoi,
Pe care viaţa poate să-i renege.

Dar oare prefăcuţii aroganţi,
Ce zi de zi îşi au un drum spre casă,
Când ne blamează viaţa de amanţi,
N-o fac din neputinţa ce-i apasă?

Înţelesul unui eu

Mă tot citeşti, cuvinte vorbesc,
Din viaţa noastră, simplă, vezi că vin,
Şi chiar dacă n-aş vrea să-ţi amintesc,
Le vezi că sunt dovadă de destin.

Multe m-am ascuns să ţi le spun,
Ca să le ascund m-am şi jucat,
Alteori vorbeam ca un nebun
Despre noi şi-al nopţii faptic pat.

Când vorbeam de sânii-ţi întăriţi,
Îngropam tristeţea cu amar
Ca să uit de anii-mi hoinăriţi
Ce-au uitat de timp şi calendar.

Povesteam de câte vreau să fac,
Greu punând accent pe un acum
Ca să nu-mi găsesc îndemn să tac
Absorbit de-al căutării drum.

Acum citeşti şi vezi că n-ai aflat
De ce am fost de multe ori tăcut,
Ori se părea că mă comport ciudat
Având un scop, în vis contrafăcut.

Când îîi vorbeam de paşi şi viitor,
De ce va fi cu totul în alt fel,
Nu mă vedeam un simplu muritor
Ci doar spuneam că am un vis, un ţel.

De-al vieţii dor spuneam din când în când
Privindu-ţi trupul parcă legănat
De fantezii ce îmi smulgeau un gând
În care mă ştiam de mult uitat.

Printre cuvinte sunt, cu totul, eu,
Citindu-le, vei şti, real, cum sunt,
Că şi-n credinţă sunt ca un ateu,
Atent, oricând, la orice amănunt.

Refuz la scoaterea din uz

Vezi adevărul când mă simți profund,
Și sânii-ți stau în palme tresărind,
Iar ochii între coapse mi-i ascund,
Că altfel vezi firescul ce-l pretind.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îți străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac,
Ceea ce simți nu are precedent.

Și simți și tu cât sunt de tulburat
Când pântecul se simte tremurând
De nu am timp prea mult de așteptat
Oricât de tine-mi spui că sunt flămând.

N-am îndoieli că știi, și spun, cinstit,
Că-mi este gândul cu al tău la fel,
Fiindu-mi, din dorință, năzărit,
Fiindu-mi tu, dorințelor model.

Pierdut nu sunt, deși n-ar fi nimic,
Că-n tine sunt rămas, și-s, zi de zi,
Putința de-a avea cum să explic
Cum drum avem și cum vom nemuri.

Mă vezi că nu-s grăbit, mă faci uituc,
Și doritor de-a fi pătrunzător,
Ca, prin esență, ritmul să-l reduc,
Să fiu, prin profunzimi, convingător.

Nicicând nu am un felurit motiv
Prin care să renunț, ori să refuz
Un act reflex, pefect și efectiv,
Un adevăr, de unii scos din uz.

Te văd zvâcnind, pierdută în trăiri,
Iar pântecul e-n unduiri rotund,
Mă-ndatorez eternei dăruiri,
Și-ți las, să porți, însemnul meu, profund.

Chemare izbânditoare

Nu prea gândesc de-i vorba despre mine,
Știu că așa, de spun, îmi este dat,
Și-așa îți spun, vorbind mai mult de tine,
Că nu-i, în nici un fel, ceva ciudat.

Suntem acum străinii de departe,
Fără s-avem același orizont,
Motiv să credem că spre altă parte
Ne vom avea al vieții noastre front.

Și timpul pare că-n continuu, trece,
Și fură tot mai mult din ce-a rămas
Ca săintrăm în iarna mult prea rece,
Privind spre calendar ca înspre ceas.

Acum nici n-am motive de gândire,
Nimic nu văd banal sau nefiresc,
Par toate ca venind din amintire,
Dar am uitat prea mult să-mi amintesc.

N-am cum să văd motiv de depărtare
În simplul fapt că timpul e prezent
Și-mi amintește că e-n așteptare,
Fiind, de așteptare, dependent.

Văd în oglindă marile izbânde,
Și treceri de peste mări și peste țări,
Dorințe însetate și flămânde,
Ce ne vor fi, unirii, mari chemări.

Nu mai gândesc deja de multă vreme
Când ceva zic, îmi este dat să fac,
N-a cum să iau în calcul teoreme
Ce firu-n patru, în absurd, desfac.

Îmi las gândirea dusă de-ntâmplare
Oriunde-ar fi să-i fie, rostul, dus,
Și nici o faptă nu o văd cu ceva mare,
Doar unică, nicicum de reprodus.

Plimbători de vorbe

În jur aud mereu, vorbind, poeți,
Și vorba despre ei, tot ei, o plimbă...
Îmi vine să mă cațăr pe pereți,
De cât stâlcită-i strămoșeasca limbă.

De sensul spusei lor nimic nu zic,
Abia-nțeleg cum, bâlbâit, se-ngână,
Mă-ntreb, nu vreau cumva să-i contrazic,
Vorbesc, în mod legal, limba română?

Oameni sunt toți și multe au de spus,
Însă-și doresc rapid să iasă-n față,
Și-ajung așa să creadă că sunt sus
Punând frustrarea chiar la suprafață.

Cu neputința unii luptă duc,
Dar nu și cei ce cred că-i cu putință
Să creadă că și versul hăbăuc
Întregii lumi îi e de trebuință.

Și-ajung așa, să pună vers cu vers,
Ce-s ca un nod ce nici un fir nu leagă,
Siguri fiind că-ntregul univers
Putea-va, ca și ei, să înțeleagă.

Aud de-mpușcături în buzunar,
Pretext fiind vorbirea într-o limbă
Și mă gândesc că eu nu am habar
De cum, în scris, ideile se plimbă.

Sunt unii ce se cred că ei știu tot,
Și alții ce, știind, mai mult învață,
Eu văd acum modelul idiot...
N-am cum să știu ce cote are-n piață...

Și parcă stă poet lângă poet,
Precum o gașcă pusă pe bătaie,
Scriind, trăiesc cu marele regret
Că drumul cu al lor mi se-ntretaie.

În lung, în lat...

De multe ori gândesc înspre un loc
Unde îmi am motive să mă duc,
Și unde ceva, fă echivoc,
În fape sunt, în mod bizar, izbuc.

Înspre Onești mi-e dor nebun să plec,
Să trec prin porți din viața de apoi,
Să simt și că revin, nu doar că trec
Uitând de-al lumii, mult prezent, noroi.

Sau poate la Fieni, înspre Bolboci,
Să urc spre nemurire pas cu pas,
Uitând de farisei și de escroci
Și de ideea timpului rămas.

Să-mi fac un drum de seară spre Galați,
Siretul să îl văd cum stă pe loc
Când vorba vine de părinți și frați
Ce nu-și vorbesc, și-ajung să își dea foc.

Și tot pe seară la Brăila-n port
Să stau privind cum stelele răsar,
Reînvățând ideea de efort
Spre-a nu se trece viața în zadar.

Și-nspre Craiova gândul mi-l tot am,
Din ani trecuți spre anii de acum,
Să văd cum iarna pune flori în geam
Lăsându-le privirii spre consum.

Ca-n ani trecuți, s-ajung la Severin
Cât încă-i noapte sau în zori de zi,
Trecutului, în taină să mă-nchin,
Ca liber, și hai-hui, să pot porni.

Că, pe la Cluj, mă cheamă dor nebun,
Sub umbra unui cer înseninat,
Ca nu cumva momentul oportun
Să spun că, prin voință, l-am scăpat.

La Sighet doar o clipă m-aș opri
Atât cât să mă simt un simplu om,
Un om ce poate, orișicum ar fi,
Să fie, în iluzii, econom.

Sătmarul, să-l străbat în lung și-n lat,
În nopți de toamnă, cu un țel precis,
Convins fiind că tot ce s-a-ntâmplat
Porți înspre Cer cu rost mi s-au deschis.

Un drum dinspre Agnita spre Sibiu,
În seri de iarnă, prin zăpezi, să fac,
Găsind în amintiri de mai târziu
Urmări ce visul iernii satisfac.

Și la Brașov, din când în când să fug,
Când gerul crapă pietrele la Bod,
Ca-n focul, prins în lemne, din belșug,
Să ard al lumii tainic calapod.

Nu ocolesc, și trec prin București,
De câte ori, în mersu-mi, mă grăbesc,
Găsind urmări de fapte strămoșești
În tot vacarmul traiului obștesc.

În Timișoara-n toamnă să ajung
Lăsându-mi timp să pot să retrăiesc
Ceea ce pot acum, când tot disjung,
Al vieții pas corect să-l denumesc.

Dar orice-ar fi, cu drag, înspre Arad,
Spre liniștea deplină să revin,
Să-mi am destinul pe firescul vad
Și viața nemuririi s-o închin.

De mult, prin multe locuri, n-am ajuns,
Și-așa mi-ajunge-ndemnul mare dor,
Și îmi rămâne, stă mai mult ascuns,
De teamă că-l numesc rătăcitor.

Hoția ca blestem

Încet, încet, fără să vrei, clădești
O formă, ce-ai să-i spui, de conjunctură,
Prin care, ce-ai luat, ai să plătești,
Cu unică, identică, măsură.

Trecutu-l ai în fiecare por,
Iar faptele, chiar de le vrei uitate,
a Vor fi tăiș și coadă de topor
Ce vor lovi, cum ai lovit, prin spate.

Greu îți va fi, în viața ta, să vezi
Că nu-i deloc ușor să spui "Nu-mi pasă!",
Când vei ajunge chiar să te forțezi
Să crezi că nu ești singură în casă.

Cândva urcasei gândul până-n nori,
Voind să ai ce mintea îți vroia,
Și-n orice fel s-agonisești comori,
Chiar dacă patul unic drum ți-era.

Altfel vorbeai, mințind și tot mințind,
Tot tu spuneai că nu-i o faptă bună,
Dar tot pândeai, prin colț de ochi, zâmbind,
Clipa hoției, cât mai oportună.

Asta făceai, furai și tot furai,
Ceea ce-avea, de fapt, altă femeie,
Și bucurie vieții îți clădeai,
Pe singura, ție de preț, idee.

Puținul nu-ți era mulțumitor,
Umplându-te de lacrimi și blesteme,
Încet fiind, în ochii tuturor,
Un simplu trup penttu plăceri extreme.

Coroborând absurdul interes
Cu ceea ce n-aveai spre-nfățișare,
Încă îți spui că n-aveai de ales,
Că toate le-ai făcut prin întâmplare.

Dar și așa, prin timp, te contrazici,
Prin faptele continuu repetate,
Prin modu-n care încă te dedici
Argumentării marilor păcate.

Furtul speranței este unul grav,
Și grav e să-l ascunzi într-o plăcere...
Din toate astea, azi, un gând bolnav,
Să îl urmezi, fără crâcniri, îți cere.

Nimic nu faci firesc și nici un plan
Nu-i altceva decât o încropire
Spre ducerea firescului în van
Și fugă,-nfricoșată, de iubire.

În orice parte mergi, un dus-întors
Arată că ți-e greu să vezi departe,
Și mersul de puteri îți este stors
Având reper un ciob de oale sparte.

Vei vrea să râzi, dar greu va fi să poți,
Nici chiar pentru o clipă, de fațadă,
Și se va ști că parte faci din hoți,
Cinstea îți e doar mască de paradă.

Și nu-ți dorești nimic, nici bucurii,
Îți vrei un drum s-ajungi să fii furată
Plătind, de fapt, voitele hoții
Simțindu-te, prea mult, îndatorată.

Iluzii expansive

Mereu las loc de vorbe și-ntrebări...
Cum să răspund de ce nu-ți spun pe nume?
De ce îți spun că simt mereu chemări
Și, ca să-ți vin, în urmă las o lume?

Pun unii întrebări, mai pe ascuns,
De când, și cum, te-ai dovedit ispită
Și în prezent, cu grabă, am ajuns
Să spun, așa direct, că ești iubită?

Spre tine vin, din multe părți, priviri,
În căutarea lor de-a ști mai multe,
De-a te-ntreba de fapte și trăiri,
De adevărul viselor oculte.

Și vin, tot vin, idei de prin străini,
De multe ori părând a fi naive,
Însă dorind balanțe să înclini
Cu afirmații clar imperative.

Învățături nu trag, nici nu știu cum
Să povestesc o altfel de poveste,
Să inventez cărări cu sens de drum
Crezând că întrebările-s oneste.

Prin fel și fel de vorbe trec cu greu,
Nepriceput fiind la mari eschive,
Eventual, cum nu prea fac mereu,
Repun în drepturi sensuri expansive.

Dar tot nu scap, sunt mulți ce vor a ști
În gânduri de mai caut altă cale,
Sau dacă vreau cu alții a-mpărți
Iluzii așa-zis raționale.

Și tot mereu, constat, că las un loc
Pentru mai mult de-o simplă întrebare,
Dar ce să spun când știu știu că la mijloc
Ești tu, sunt eu, și viața ca-ntâmplare.

Ieșirea din surghiun

Aș vrea să înțelegi, nu să asculți,
Când spun în vers că asta ni-i menirea,
În viață să pășim, cu rost, desculți,
Și să trăim, doar noi, în doi, iubirea.

Suntem într-un destin încorsetați
Nu-i vreme de-a găsi o altă cale,
Chiar dacă-n gând ne știm absurd
damnați
De vremuri vechi ce ne mai dau târcoale.

Suntem și plus și minus infinit,
Și singuri nu putem ieși în lume,
Că viața, de pe muchii de cuțit,
Poate ușor și mult să ne consume.

Multe-s de spus, chiar dacă s-au mai spus,
Acum ideea are altă formă,
Că timpul ne va fi, de-l vrem, supus,
Punându-ne, măsurii sale, normă.

Cum ți-am mai spus, acum, din nou, îți spun,
Că totul stă în corzi de risipire,
Ieșind din gândul unui lung surghiun,
Vieții redându-i dreptul la iubire.

Redefiniri acum, de vrei să faci,
Nevoie ai de fapte, ca repere,
De tot ce-a fost, cândva, să te dezbraci
Uitând de așteptare și tăcere.

De vrei a merge greu va fi de mers
De nu-ți vei face rost printr-o schimbare,
Lăsând să fim al clipei univers
Clădit de omeneasca-mpreunare.

Ascultă dar și fă să înțelegi
O legea vieții nu-i o lege dură,
Că poți, prin dăruirea-ți să renegi
Ceea ce azi îți vezi a fi măsură.

Eronata fugă

Nu mai fugi, tu fugi prea mult de tine,
Găsești că poți cumva să te ascunzi,
Că vei găsi un timp ce-ți aparține,
Lipsit de cei ce doar se văd profunzi.

Întoarce-te, măcar pentru o clipă,
Spre gândul ce-mi spuneai, cândva, că-l ai,
Și-ai să-nțelegi de ce numesc risipă
Răscrucea-n care, de o vreme, stai.

Zi după zi se trece... Trecătoare
Începi să fii, grăbindu-te mereu,
Uiți să gândești deși ești gânditoare,
Și-n juru-ți vin habotnici cu tupeu.

Te-ai învățat să iei minciuna-n seamă
Și timp să pierzi ca să-i ajungi la miez,
Cu nepăsare spui că te tot cheamă
Idei pe care eu le generez.

Tot încercând să fugi te-ntorci spre mine,
Și-n pas de grabă, fi-vei, în curând,
Esență de pornire ce-ți revine
Ca să-nțelegi de ce mă porți în gând.

Să fugi nu ai nici timp, nu ai nici unde,
Doar îți clădești din umbre paravan,
Și chiar te-ncrezi că el te va ascunde
De nedorita pierdere în van.

Scrii doar, tot cu grăbire, câte-o ciornă,
Tot amânând să dai un sens concret
Speranței că, trecând de-a pripei bornă,
Nu vei avea nici cel mai mic regret.

În spun, tot spun, să nu mai fii fugară,
Nu mai fugi, ajungi să obosești,
Nu-ți este ție fuga necesară,
Tocmai de-aceea, încă, mă iubești...

Simplu, românește

Puțin vorbesc de viața mea, de mine,
De cele ce le fac, în general,
Dar vreau să spun că-n alte limbi, străine,
Nu pot vorbi, cel mult sunt papagal.

Cuvântul nu-mi mai este la-ndemână,
Fără trăiri, și leneș, îl rostesc,
Ceva din mine simt că pune frână
Ideii de-a se spune cum gândesc.

Vorbind în românește mă simt bine,
Că tot ce spun e încărcat de sens,
Și n-am nici un motiv ce m-ar reține
Să știu că sunt cu mine în consens.

Limba română e balsam pe rană,
Când sufletul se-rată-ncorsetat,
E una cu condiția umană,
Ca adevăr prea greu de contestat.

A fost născută și a fost crescută
Pe-acest pământ de zeci de mii de ani,
Dumnezeiască, mai mereu, redută
Ce ne-a scăpat de efemeri dușmani.

Pentru această limbă a curs sânge,
Au fost cruzimi, adesea s-a murit,
Tocmai de-aceea doina noastră plânge
În versu-i de istorii păstorit.

De la păgâni de-a-mprumutat cuvinte
Le-a dat și argumente și temei,
Ca să ajute-n ținerea de minte
A celor ce-a trădat-o-n anii grei.

Sunt mulți ce și-ar dori să o vorbească,
Să spună simplu tot ce au de spus
Sătui fiind să se maimuțărească
Doar dând comenzi la cei de nesupus.

Și tot la fel de mulți și-o vor știută
Simțindu-i mersul lin catifelat,
Nemaivoind o limbă surdo-mută,
Ca un lătrat scrâșnit și candențat.

De ce-aș vorbi, în alte limbi, mai bine?
De ce să uit de-al sensurilor joc?
De ce să cred că limbi ce-mi sunt străine
Mă fac alt om, mi-aduc mai mult noroc?

N-am să contest, au toate o valoare,
Limba-i esența unei națiuni,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Exprimă stări de spirit, raţiuni.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Chiar dacă, la nevoie, le vorbesc,
Rămân fidel ideii pre-latine,
Și-n nașterea-i ca dat dumnezeiesc.

Mă-mpac, te-mpac...

Din depărtări, din drumuri ce tot fac,
Îmi ești mereu motiv de fantezie,
Și abia pot, cu gândul să mă-mpac,
Îl fac să fie vers de poezie.

Privirii mele rar nu te găsesc
Motiv de orizont și-nseninare,
Mirându-mă că nu prea mă grăbesc,
Parcă știind a timpului urmare.

Umbre stinghere vin și mi te pun
În clipe de trăiri înălțătoare,
Ca nu cumva, aprins, să-ncep să spun
Că depărtarea ta prea mult mă doare.

De parcă te-aș visa, te văd, te-aud,
Te simt pășind, încet, încet, spre mine,
Îmi vid idei în care te includ
Și totul parcă, prea real, devine.

Mi te tot am privire cu idei,
Chip întrupat în simțuri și dorință,
Acea femeie ce, dintre femei,
Îmi dă mereu motive de voință.

N-am de ales, mereu fiind pe drum,
O cale ce-ar putea să mi te-aducă,
La granița prezentului "acum",
În care nerăbdarea-ar fi caducă.

Și merg, tot merg, mai rar mă și opresc,
Cât umbra să se facă amintire,
Dedându-mă păcatului lumesc,
Cel pornitor de somn și lenevire.

Însă, în gând, un drum deja îl fac,
Deja îmi este drum de cale-ntinsă,
Că-i timpul să mă-mpac și să te-mpac,
Să-ți fiu motiv de flacără aprinsă.

În lipsă de pretenții

Trecut-a, deja, multă vreme,
Uitat e deja primul pas,
Uitate-s destule probleme,
Noi doi neuitați am rămas.

Erai rătăcită-n cuvinte,
Erai rezervată-n idei,
Eu însă, privind, înainte,
Găseam minimalul temei.

Eram izgonit în tăcere,
Eram răvășit și bolnav,
Tu însă, credeai cu putere,
Că nu e nimic foarte grav.

Ne-am dat și ne-am fost o speranță,
Sau, poate, cu totul, mai mult,
Azi are reala pregnanță,
Oricât zăbovim în tumult.

Trecute, ne spunem, sunt multe,
Dar încă mai multe-au rămas,
Trăim printre vremuri oculte,
Pândiți, tot mereu, de impas.

Pretenții, de drept, n-am anume,
Destul îmi e doar că exiști,
Ideea nu-i nouă, în lume,
De-aceea îmi vezi ochii triști.

Am, totuși, o mare dorință,
În care mereu mă ascund,
Când spun că nu am trebuință
De gându-mi, adesea, profund.

Dorință îmi ești, nu am teamă
Că lumii dau astfel de vești,
Tristeți în poveste te cheamă,
Știind cât de mult îmi lipsești.

Arc de pod

N-am cuvinte... Nu mai am cuvinte,
N-am crezut că pot să mi le pierd,
Te privesc și multe-mi trec prin minte,
Și mă cert... Aș vrea să te desmierd.

Ceru-i înalt, și-l pierd, e prea departe,
Altceva nu pot să mai privesc,
Chipu-ți de-nțelegeri mă desparte,
Nici nu pot să-ți spun că te doresc.

Trupu-ți e de foc, îl simt, mă arde,
Mă și văd un rug, înalt, aprins,
Hăituit de vânturi revanșarde
Aruncându-mi visu-n necuprins.

Tac, te mângâi, mâna-mi lunecândă,
Sânilor se vrea a fi căuș,
Care țin, cu-n tremur, să-i răspundă
Cercetându-mi gândul jucăuș.

Timpul nu am cum să-l las să treacă,
Simt doritu-ți pântec un altar
Ce, spre închinare, mă provoacă,
Refuzând să mă mai știu fugar.

Coapsele, sub palmă, îmi arată,
Drumul ce aștepți să îl urmez,
Învățând să-ți știu făptura toată
Dar divin și clar motiv de crez.

Las cu totul lumea din afară,
Când în lumea ta, grăbit, pătrund,
Unde doar simțirea-i necesară,
Și-nțelesu-i definit profund.

Gust de sâni îmi spun să n-am oprire,
Spre trăirea dăruirii-n rod,
Acceptând fireasca-nlănțuire
Când ți-e trupul arcuit în pod.

Sens prin trecut

De ani, și ani, te știi că-mi ești iubită,
Deși dovezi nu pot s-aduc acum,
Știu doar că nu îmi ești nicicum ispită,
Dar îmi vei fi întoarcere de drum.

Sunt multe neștiutele motive
Ce ne opresc al vieții noastre pas,
Ivite din percepte primitive
Al unui timp în amintiri rămas.

Timpul se trece, simți deja că trece,
Îți pierde-n treceri vechile idei,
Și-n zori de toamnă simți că-ți este rece,
Crezând că e firesc, având temei.

De ani, și ani, te știi mereu iubită,
În felu-n care-i viața de acum,
Tu, zi de zi, în trecere grăbită,
Eu, căutând, al existenței drum.

Însă e greu, mai grea se face viața
Și simți cum se transformă, zi de zi,
Când nici nu știi că ploile și ceața
Te țin să vezi că abia poți zâmbi.

Și, mult mai grea, când orele de seară
Se face șoapta visului pierdut
Ce caută mereu o primăvară
Uitată într-un timp de mult trecut.

De ani, și ani, te știai că-mi ești iubită,
Acum ideii poți să-i dai un sens,
Anii trecuți mi te-au făcut ispită
Simțindu-ți dorul, de-mpliniri, imens.

Înaintare-n loc

Mă cam învârt în cerc, nu reușesc,
Să văd de am, sau nu mai am, repere,
Ca de va fi, cumva, să amețesc,
Totuși să am, pe drum de mers, putere.

Drum dus-întors mă tem, mereu, că fac
Oricât de mult cu ochii-s după stele,
Voindu-mi, rătăcirilor, un leac,
Și înălțare, grabnică, spre ele.

Intru în nori, crezând că nu sunt nori,
Că este doar un val, răzleț, de ceață,
Și-ajung să caut miezul nopții-n zori
Pierzându-mi timp, uitând, prea mult de viață.

În jur văd rar, se pare, mult prea rar,
Lumini ce-ar vrea să nu mai fug de noapte,
Dar des, cu mult prea des, umbriri apar,
Forțându-mă să tot renunț la fapte.

Cercul e larg, dar nu e cerc mereu,
Mă-ntoarce, uneori, fără zăbavă,
De nu mai știu să spun dacă-s tot eu,
Ori o uitată, pe un țărm, epavă.

E vina mea, altfel nu pot să spun,
M-am dus, cam mult de drumul meu departe,
Și cred c-am vrut, ca om, să mă supun
Ideilor și viselor deșarte.

Sau, încă pot, din când în când, să zic,
În gând, când norii vor a fi furtună,
Că-i timpul, de-ntrebări să mă dezic,
Și ploaia să n-o las să se impună.

Mă-nvârt în cerc, nu-mi e ușor s-o spun,
Dar adevăru-i cea mai bună cale,
Ideile ce-mi vin se suprapun
În irealul lor se vor reale.

Descumpănitoarea constatare

Nu credeam, nicicând, c-am să ajung,
Să vorbesc de rău acest popor,
Să străbat un drum atât de lung
Vorbei grele să mă simt dator...

Vorba blândă e doar timp pierdut,
Și minciuna marii agonii,
Gloria unui viteaz trecut
Este fața altei Românii.

Azi, acest popor este bolnav,
Totu-i dus pe planul personal,
Și pe zi ce trece-i tot mai grav,
Boala intră-n viață ca normal.

Prostul s-a ajuns a fi deștept,
El se dă drept ideal model
Iar ideea-n sine e-un concept
Ce, încet, încet, devine țel.

Nu-și au loc, în tot acest dezmăț,
Cei ce au un adevăr de spus,
Curvele-s chemate la ospăț,
Și modelul lor ne e impus.

Mai tot omul este bun de sfat,
Și în toate foarte priceput,
Nevoit nu e să fi-nvățat,
E destul că poate fi limbut.

Lingușirea face pași mereu,
A ajuns o formă de respect,
Lingușit e chiar și Dumnezeu,
Rar mai e rugat în mod direct.

Vai de tine, sfântul meu popor,
Singur te-ai adus unde-ai ajuns,
De ceea ce-ai fost nu-ți este dor,
Tot trecutul ți-l dorești ascuns.

Nu mai vrei măcar să-ți amintești,
De eroi, de cei ce-au pătimit,
De trădări, de fapte vitejești,
Nici măcar de cei ce te-au robit.

Vai, atât mai spun... Poporul meu,
Am ajuns, cum nu credeam, chiar eu,
Să mă tem că n-ai să mai exiști,
Că n-ai cum, așa, să mai reziști...

Vedere de contrasens

Eu nu mai știu ce caut, asta spun,
Când văd în juru-mi multă căutare
În oamenii ce nu mai au răbdare
Și se dedau spre uzul prea comun.

Nimic nu se mai vrea impersonal,
Deja-i stâlcită strămoșeasca limbă,
Prin sensuri numai unii se mai plimbă,
Se vrea mereu punctarea pe real.

E vremea unei vieți fără de sens,
O viață ce se pierde-n amănunte,
Prilej găsit ca omul să se încrunte,
Mereu având și căi pe contrasens.

Aleg să spun că fac ce-n fapt nu fac,
Dar văd că-n jurul meu mereu se face,
Așa cum spun că-mi place ce nu-mi place,
Sau că-n desfrâu amarnic mă complac.

Încerc așa, să las, cumva, văzut,
Ceea ce omul nu prea vrea să vadă,
Să fac povestea mea, chiar lui dovadă,
Că a ajuns, de-a dreptul, decăzut.

Și se decade-n toate, tot mai mult,
În logica gândirii și-n simțire,
Decade și imboldul spre iubire,
Aproape că e deja-i ajuns ocult.

Îmi pun în spate totul, sunt cobai,
Acestei lumi ce vrea a fi orbită,
Crezând că-și are calea nimerită,
Trăirii-n iadul vieții ca în rai.

Mi-e greu să cred că știu unde-s venit,
Că mi-am ales chiar eu această lume,
Însă acum aleg să spun pe nume
Acestei vieți pe muchii de cuțit.

Matinalul corolar

Aproape-n zori era când m-am trezit,
Vedeam lumina vălurită-n ceață,
Nu prea-mi părea a fi de dimineață,
Aveam și-un musafir, deloc poftit.

Nu-mi place, dimineața să vorbesc,
O întrebare-i chiar o grea povară,
Dar nu puteam să-l rog să meargă-afară,
Mi s-a părut absurd și nefiresc.

La o cafea, lipsită de comfort,
Schimbul de replici greu și-avea cuvinte,
Mințeam și eu, știind că el mă minte,
Calmu-mi păstram cu mult prea mult efort.

Știa prea multe... Nu vroiam să-i spun
De ce mi-e viața veselă sau tristă,
Sau cum de mă încred că ea există
Iar eu privesc spre stele ce apun.

El tot vorbea de timpul absolut
În care nu există calendare
Și-n care vremea nu e trecătoare
Și niciodată nu-i nimic pierdut.

Nici eu, nici el, n-aveam un argument
Pentru atâta pierdere de vreme,
În care încercam idei ș teme
Jucând barbut cu mize de moment.

Însă simțeam că e venit cu-n țel,
Și-am căutat să-i pun o întrebare,
Astfel fiind să aflu cu mirare
Că discutam cu "ea", și nu cu "el"!

Răbdarea-i ajunsese la sfârșit,
Țipând, spunea că nu sunt om de treabă,
Să merg cu ea, dar repede, în grabă,
În viață de mai stau sunt un tâmpit.

Cum am uitat de mult să fiu fricos,
Și doar când vreau dau cuiva socoteală,
N-am vrut să cad cu ea la învoială,
Chiar i-am răspuns, deloc politicos.

-Nu te-am chemat, poți singură să pleci,
Când eu voi vrea promit să-ți dau de veste,
Azi însă poți să-ndrugi orice poveste,
Sunt hotărât, să îți rezist, pe veci.

Zorii de zi se trec, sunt la sfârșit,
Îndeamnă-te să mergi prin altă parte,
Am treabă să termin o altă carte,
Și-apoi să văd ce am făcut greșit.

Și de-am să plec, eu singur am să plec,
Și-n moarte am să fiu ca și în viață,
Posibil fi-va tot de dimineață
Când am să pot, de-al vieții prag, să trec.

Nu mă convingi nicicum, nu-s de convins,
Nu-mi părăsesc durerea ce m-apasă,
Nici dacă îmi tot spui că n-am o casă,
Nici dacă-mi spui că viața m-a învins.

Tu ești un adevăr, dar hai să-ți spun,
Viața de-acum, reală, pământeană
E doar o parte, negreșit umană,
Pot să aleg, chiar eu, când o răpun.

Ultimativa turnantă

Se simte că deja ești obosită,
Cu fiecare zi ce trece-ți este greu,
Speranța a rămas în urmă, părăsită,
Dar chiar și-acum te vrei un Dumnezeu.

Cuvintele cu greu se leagă-n minte
De adevărul faptelor firești,
Și te tot miri că trupu-ți e fiebinte
Și fără stare totdeauna ești.

Pasul refuză drumuri să mai meargă
Se face-n loc și sigur mai puțin,
De nici un preș nu vrea să se mai șteargă,
Sub ele-i adunat gunoi, din plin.

Fără motiv găsești că nu e bine
Ceea ce alții fac, știind ce fac,
Ca totdeauna, te gândești la tine
Și-ai vrea să-ți facă toți pe bunul plac.

Din timpuri vechi, când noaptea te adoarme,
Vin amintiri ce îți arată-n vis
Că îngerii ce i-ai ucis sunt arme
Ce te lovesc cu forță și precis.

Te-ai vrea, cum crezi, a tot nevinovată,
Și doar în juru-ți totul e greșit,
Chiar dacă știi că-n vremi de altădată
Drumuri firești, forțând, ai tot oprit.

Cearta ți-a fost și-ți este bucurie,
Fiindu-ți universul absolut,
Nu-i nimeni adevărul să îl știe,
Și nici ce este bine de făcut.

Cu semnul da, pe ultima turnantă,
Îți iei avânt și nu-nțelegi nimic,
Neîmplinirea ți-o dorești garantă
Al mântuirii sufletului mic.

Ochii nu-ți plâng, nu știu de dor să plângă,
Dar nici nu râd, nu au nici un motiv,
Ura în ei începe să se strângă,
Este deja decor ultimativ.

Acuzat de dezrobire

Uitând să tac, mulți mi-au dorit să mor
Să nu-i mai pun, prin vorbe, față-n față
Cu faptele ce le-au făcut în viață,
Dar, mai ales, cu marea urmă-a lor.

Iar mie mi s-a dat, cu grabă, veste,
Că pentru toți sunt doar un ins pierdut
Dezmoștenit al vieții din trecut,
Ce nu-și mai are loc nici în poveste.

N-aveau o altă formă, nici ca leac,
De-a mă reduce cumva la tăcere,
Ori obliga la faceri de plăcere,
Când spusele în biciuri le prefac.

Mi-au inventat, acei ce cochetează
Cu formele ideilor de fond,
Un rol de nestatornic vagabond
Ce, necuviinței, veșnic, stă de pază.

Și cum n-am vrut să fiu ascultător,
Păstrându-mi dreptul de-a avea și umbră,
Mi-a fost croită o vedere sumbră
Vestită, fără noimă, tuturor.

De-ar fi să fiu și-așa, o moștenire,
Din lumi trecute, știu că o tot am,
Și-mi amintesc pe cel care eram,
Și lupte, ce-am tot dat, spre dezrobire.

Ce-am învățat să uit îmi este greu,
Și, învățat fiind, nu se mai poate
Să vreau cărbunii-ncinși din foc a-i scoate
În numele unui habotnic Dumnezeu.

De-atâtea ori murind, încă o moarte
Nu-mi este-acum mai mult decât un pas
Ca să reiau de unde am rămas
Mersul normal cu țintă-nspre departe.

Astfel în las pe cei ce-și au ca scop
În a găsi mijloacelor o scuză,
Sunt ce ce-n mod continuu mă acuză,
Ca în tăceri, de-a pururi, să mă-ngrop.

Prigoana de consum

Zi după zi se trece viața-aceasta,
Și întâmplări, de mai de mult, rodesc,
Ies din cotloane umbre ce vorbesc
Proorocindu-ți, în curând, năpasta.

Vor fi acum, mai mult ca altă dată,
Furtuni cu valuri aprige la mal,
Și-ți vor ieși mai toate din normal,
Simțindu-te de fapte apăsată.

N-a fost de-ajuns ideea de schimbare,
De n-ai făcut schimbarea întru tot,
Și-ai mai urzit în minte un complot
Crezând că-l și poți pune-n aplicare.

Te tot întorci, dar calea te tot duce
Împotrivindu-ți gândul ce-l croiești
Că n-ai puteri de sorți să te ferești,
Iar sorții, trași, deja îți sunt o cruce.

Viața te prinde într-o plasă

Ca nu cumva să poți ieși,

Ieșind, să te mai poți minți

Că-n lacrimi plânsul de apasă.

Cu cât mai mult tu cauți altă cale,
Cu-atât mai mult doar una vei avea,
Și, nimeni, alta, nu îți poate da,
Decât idei de adevăruri goale.

Și nici nu-ți este, cine crezi, aproape,
Cei de aproape-n spate-ți plănuiesc,
Voind să faci ceea ce ei doresc,
Ca nu cumva din gheare să te scape.

Ai tot vânat și ai ajuns vânată,
Și ai ajuns să crezi că ești trofeu,
Dar mingea, mult urcată la fileu
Înspre neant, de vânt, a fost purtată.

În pendularea-ți multă, spre risipă
Cum te-ai dedat, tu încă te dedai,
Uiți și tot uiți că un motiv nu ai,
Că viața ți se schimbă într-o clipă.

Punctatul roi de argumente

E jarul care-ți va da foc

Ca tu, plecând din loc în loc,

Să îți dorești schimbări urgente.

Cu trudă multă vei lua aminte
Că vieții-n gând e greu să-i dai temei
Iar cei ce-ți spun că poți să faci ce vrei
Nu fac nici ei tot ce le vine-n minte.

Acum alergi pe ultima turnantă,
Cu, încă, șanse de real câștig,
Deși e întuneric și e frig,
Și lupta este prea epuizantă.

Mici întâmplări, părând nevinovate
Vor fi, prin vorbe lungi, un greu consum,
Care-și vor lua tribut dintr-un postum
Ce chiar acum un drum vrea să-ți arate.

Ieșind, abia apoi, înspre lumină
Umbre de negru câmpuri vor goni,
Trecutul vor începe-a-ți prigoni
Spunând cât ești, sau nu ai fost, de vină.

Câte veni-vor, se vor duce,

Și pasul îți va fi vioi,

Ieșind din mlaștini, din noroi,

Putea-vei duce doar o cruce.

Zvon de împrimăvărare

Iată că intră-n drepturi primăvara,
Nimic nu se păstrează din ce-a fost,
Spre mai târziu mereu grăbește seara,
Nemaigăsindu-și, în lumină, rost.

Și noaptea, iarăși, înspre zori, se pierde,
Grăbită mult de stelele ce-apun,
La rândul lor seduse de un verde
Care promite-a fi un bun comun.

Iarna încearcă, încă, să oprească
Drumul ce-i mers, prin urme mari, de ger,
Ori arătând o lume pitorească
Cu forme din poveste și mister.

E însă în zadar, orice s-ar spune,
Chiar ploaia-i o dovadă și motiv
De-a dovedi că timpul se supune
Ideii de-a rămâne obiectiv.

El știe doar a pune față-n față,
Și nu e de mirare, nici banal,
Norii ce cad, în zori, ca val de ceață
Cu mersul său, firesc, atemporal.

Iarna mai ia mulaje înghețate,
Voind spre toamnă a-nvinovăți
Pe cei ce ne ucid cu mâini curate,
Mințind că vremuri bune vor veni.

Însă rămâne tot ce-i dat să fie,
Rămâne-n treceri vremea ce-a trecut,
Avându-și, prin firesc, o datorie
De-a nu se ști un act contrafăcut.

Și vine vremea care-i dat să vină,
Iar primăvara tot își intră-n rol,
Ceas după ceas, revine în lumină
Al vieții noi, mereu dorit, simbol.

Treaz, la mal

Ai apărut după atâta vreme,
Ca semn al începutului de an,
Când viața mea, pierdută-ntre extreme
Părea a fi, de gânduri, un morman.

Legede, de ar fi să mai apară,
Ți-ai regăsi prezentul ca trecut,
Uitând de timp, și de a lui povară,
În absolut al vieții prefăcut.

Dintr-un neant ce clipei hotărăște
Cum e să-și treacă pasul peste prag,
Fiindu-mi vis, mi-ai spus că-i omenește
La mal, când valuri bat, să mă retrag.

Val m-ai văzut... Văzând spre mai departe
Mi te-ai lăsat să știu că îmi ești mal,
Că nimeni, niciodată, nu desparte
Ceea ce e sortit a fi real.

Nici n-a contat ce pare să conteze,
În lumea-n care totu-i numărat
Și mult prea rar simțirile sunt treze,
Rebotezate fapte cu păcat.

Luând reper reala cutezanță
Mi-ai arătat că nu-mi voiești opriri,
Și pot privi, oriunde, cu speranță,
În libertatea unei mari iubiri.

Trăind printre damnări și anateme,
Într-o minune, totuși, mai speram,
Și-ai apărut, după atâta vreme,
Din amintiri în care te iubeam.

Încă mai am un timp de așteptare,
De zbateri și conexe întrebări,
Dar, apărând, îmi am deja răbdare,
Trăind sub vraja marii împăcări.

Dator de dor

Îmi este dor de tine... Nici nu știu,
De ce-n trezirea mea te știu departe,
De ce există timpul ce desparte
Și duce totul înspre mai târziu...

Simțire-mi ajung un corolar
De așteptări trecute de răbdare,
Cât încă eu mă mint că mi se pare
Cum timpul ni se trece în zadar.

Și îmi tot schimb al dimineții rost
Spre începuturi ce nu vor să-nceapă,
La fel cum nu vrea mintea-mi să priceapă
Că-i nu-i normal "va fi", ci doar ce-"a fost".

Ajung, și-așa, să-mi fie iarăși dor,
Măcar de primul pas, în fapt de seară,
Sau altul, la-nceput de primăvară,
Căruia-i sunt mereu, mereu, dator.

Se-ntâmplă, uneori, să mă închid,
În gându-n care se întâmplă lupte,
Între idei ce, totuși, se vor rupte
De cele ce trăirile-mi ucid.

Iar, alteori, încerc să-mi interzic
Rostirea de cuvinte despre lume,
Știind că ea, prin legi, ori prin cutume,
Îmi cere chiar și visul să-mi explic.

De vreau sau nu, și chiar dacă nu pot,
Caut să uit, ca formă de-mpăcare,
Că ziua e când mică, e când mare,
Doar eu rămân un om și nu-s robot.

Timp de antiprimăvară

Nu vrea să vină primăvara...
la câtă iarnă e în noi,
Oricât se duce-n noapte seara,
o tragem repede-napoi.

Vremii de noi deloc nu-i pasă,
știindu-ne nepăsători,
Că facem tot mai bună casă
cu norii mari, apăsători.

Spunem că nu se înțelege,
în ce tipare suntem puși,
Dar vrem și pentru vreme lege,
să-i fim și vremii trepăduși.

Ne ținem după calendare,
tot mai puțin privim spre cer,
Și ni-i cu mare supărare
când ne trezim cuprinși de ger.

I-am pune, parcă, bariere,
să fie după cum voim,
Grăbind-o din întârziere,
sau din grăbire s-o oprim.

I-am da, cerând să nu refuze
tot ce ne-ar fi fără folos
Ca să avem noian de scuze
când faptele ne ies pe dos.

Suntem pe drum și n-avem stare,
și nu știm cum să ne oprim,
Nimic nu-i cert, doar ni se pare
că viața, totuși, o trăim.

Dar n-avem timp... și stăm în pace
când ardem tot, chiar și pe noi,
Spunând că nu avem ce face,
chiar dacă mergem spre-napoi...

Tăcerea ca sofism

Tăcerea pentru unii-i semn normal,
Ascund în ea o mare neputință
Ce și-o trăiesc cu-ntreaga lor ființă,
Mințindu-se că-i ceva ideal.

Își au tăcerea, ce-au primit-o-n dar,
În vremea ce și-o știu copilărie,
Un mod ciudat de-a crede-n bucurie,
Când adevărul are gust amar.

A fost, va fi, și-i vrută de-ajutor
Orgoliului ce-i dă meschin putere
Și care vrea în jurul lui tăcere,
Voind a se impune tuturor.

Ascunde, nonșalant, în jurul ei
Prea multa neștiință de cuvinte,
Și vorbele ce nu aduc aminte
Decât de sensuri fără clar temei.

Chiar și atunci când pare de moment,
E fugă dinadins, deși mascată,
De a se ști cu totul dezarmată
Lipsită de un minim argument.

Dar cum n-ar fi absurdul împăcat
Cu lipsa de efect prin mascaradă,
Pe a trăirii-mpestrițată stradă
E scos cuvântul bun de înțepat.

Oricât ar fi motivul în zadar
Și chiar oricât ar fi fără măsură,
Își dă, de unul singur anvergură
Până ajunge normă și tipar.

Eu nu-s tăcut... n-am învățat să tac
Chiar pedepsit la viață în tăcere,
Dar știu de ce tăcerea mi se cere
De cei ce cred că jocul vieții fac...

Antipremoniție

O viață-ntreagă multe am știut,
Chiar ce va fi în ziua următoare,
Un orizont mereu necunoscut
Mi se-arăta cu-ntreaga lui valoare.

Sunt acuzat mereu că aș fi trist,
Și că tristeții eu i-aș da motive,
Dar nimeni nu se-ntreabă cum rezist
Știind că n-am nicicum alternative?

Doar așteptând și nefăcând nimic,
Nu am, cum n-am avut, o bucurie,
Când mă trezeam că-n fapte mă implic
Mințind că nu-i așa, ca dat, să fie...

Tocmai știind, de multe ori m-am pus
Să bat alt drum, să iau o altă cale
Să merg în jos, spunând că merg pe sus,
Dar tot pe munți urcam, mergând agale.

Chiar de m-am vrut mergând spre înapoi,
Punând dorința-n formă de cuvinte,
Prin întâmplări m-am dus spre vremuri noi,
Și mă găseam mergând spre înainte.

Mi-a fost să știu, de multe ori să văd
Forma reală, fapte-n întregime,
În felu-n care orișicând revăd
Trecutul cu întreaga-i profunzine.

Văd tot mereu, și tot mai mult nu vreau
Ce va mai fi să-mi fie dat de știre,
Să nu mai am idei când spun pe șleau
Ce mlaștină e-această omenire.

Nici chipuri nu mai vreau, nici aventuri
În prea prezenta vreme viitoare,
Aș vrea să simt că ceva-i nou sub soare,
Nu prelungirea unei vechi frânturi.

Altfel decât altfelul

Nu-i nici o zi la fel ca altă zi,
Și nici o clipă nu-i ca altă clipă,
Chiar dacă trecătoarea lor risipă
Ni-i dată nouă pentru a trăi.

Un început văzut e ca model
A ceea ce, ca pas firesc, urmează,
Logic, sperând, că astfel se barează
Un rezultat ce-i calculat altfel.

Dar, pas cu pas, nimic nu-i previzibil,
Un altceva, oricând, din întâmplare,
Cu-n altceva, în urma lui, apare
Schimbând un imposibil în posibil.

Și nici seninul nu-i ca alt senin,
Cum nici furtuna nu-i mereu furtună,
Chiar dacă norii negri se adună
Dându-ne gând că cer ne sunt, din plin.

Văzutul pare simplu de văzut,
Efectu-i însă greu se înțelege,
Că nu-i nici unde literă de lege
Ce îi urmează-n fapte-a fi făcut.

Consensul pare uneori bizar,
Sau e bizar că lipsa lui frapează,
Dar nimeni nu e sigur că-l urmează,
Și că efectu-i este, întru totul, clar.

Nici un efect nu e ca alt efect
La un același om și-aceeași faptă,
Strică ce strică, uneori îndreaptă,
Iar alteori lovește indirect.

Orice-i crezut posibil repetabil,
Ajunge-n mod real să contrazică
Motivul care, zice-se explică,
Ceea ce e, în fapt, inexplicabil.

Toate se-nvărt în jurul unui punct
Ce-și este și reper și referință,
Și, poate, chiar cu cea mai bună știință,
Se vrea știut ca amănunt disjunct.

Rugă de iertare

Vin, Doamne, astăzi, să îţi cer iertare
Că îmi tot țin, cam mult, privirea-n Cer,
Crezând că, încă, dreptul am să sper
În adevăr și în dreptatea-Ți mare.

Iertare-ți cer de am greșit cu fapta,
Trăind, atât de mult, ca unul singur,
Gând că e mai bine, și mai sigur,
Să nu mă uit în stânga ori în dreapta.

Și iartă-mă că, pururi, primăvara,
M-am arătat de soare însetat,
Spre scris, fără de noimă, m-am dedat,
Golind, fără păsare, călimara.

Și aș mai vrea, să poți, să-mi dai iertare
Că, vara, am uitat să fiu sedus
De-al soarelui mereu târziu apus,
Avându-mi viața dusă la-ntâmplare.

Greu de va fi, mă iartă, laolaltă
Că toamnei i-am plătit prea mult tribut,
Iar iarna prea puține am făcut
Precum oprirea unui tren în haltă.

Iertarea-Ți vreau, că, poate-n lăcomie
Țintit-am, fără greș, cu ochi de vultur,
Și-am adunat, fără să știu că scutur
Atâtea flori, să-mi înflorească mie.

Îți iertare dacă, strâns sub pleoape,
Am vrut s-adun firescul cer senin,
Ca să mă știu, în vise, mai aproape
De vremuri noi, simțindu-le că vin.

Iartă-mi, Te rog, această încercare,
De a veni să-Ți spun că tot greșesc,
Dar dacă-mi dai motive să trăiesc,
Pentru mai tot ce-am fost tu dă-mi iertare.

Îmi este clar, am multe neștiute,
Cu multe fapte încă sunt dator,
Fie-mi, te rog, din nou cel iertător,
Dă-mi liniștea ce poate să m-ajute!

Firesc, extrem, invers

Mi-e clar, sunt, azi, castelul,

pe-alocuri dărâmat

De vântul prea puternic

în zid și porți bătând,

Un simplu om ce simte

că sufletu-i mirat

De ritmul care bate

în trupul lui flămând.

Destinul și-ntâmplarea

le port, mi se cuvin,

Le am și le pot duce

altfel degeaba lupt,

Un șir întreg de fapte,

mi-asum, îmi aparțin,

Așa cum simt și pragul

ce-l am, înalt, abrupt.

Trecut-au ani... cu timpul

în care-am rătăcit,

Am înțeles că-i vremea

să merg cât e de mers,

Acestei vieţi în care,

cândva, am fost sortit,

Nu-i pot schimba firescul,

în sens extrem, invers,

Nu-i pot fixa repere,

și nici să mai evit,

Un drum ce mi se știe

din fiecare vers.

Zbucium de schimbare

Simt lovituri de coadă de topor
În gândul ce-a-nvăţat mereu tăcerea,
Ce mi-a ajuns să-mi fie un izvor
De lacrimi, când adună-n el durerea.

Pe margini de tristețe capu-mi pun,
Visând mai văd ideea ca nuanță
Și stelele cum tot mereu apun
Mizând, spre altă noapte, pe speranță.

Cu fața-n vânt, rămân pe gânduri dus
În căutarea unora, bizare,
Când timpul stă cu fața spre apus
Punându-și multe semne de-ntrebare.

În liniște, un zbucium greu, presimt,
Înaripat de multu-mi dor de ducă,
Nu-i știu urmarea, dar, tacit, consimt,
Că o schimbarea vrea să îmi aducă.

De a gândi, de multe ori, mă las,
Voindu-mă-n a faptelor derivă,
Ca să-mi păstrez tot ceea ce-i rămas
Și să nu-mi stau, eu, mie, împotrivă.

Dar și așa ajung chiar istovit,
Debusolat de întâmplări ciudate,
Chemat, și-n miez de noapte izgonit,
De-același adevăr pe jumătate.

Și-s acuzat că sunt acuzator
Înspre ideea ce idei ucide,
Când o aduc în văzul tuturor
În contra intereselor stupide...

Amănunte în tandem

Acum, aici, știu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte,
Chiar de nu mă vreau în primul rând.

N-am cui vorbi, n-am cui să mai cer scuze
Când fug, în grabă, din acest prezent,
Care încearcă, tainic, să m-acuze
De gravul, ori acutul, meu accent.

Cum nu mă duc, ușor, spre închinare,
Și nici nu pun, prea lesne, cuiva, nimb,
Ajung să fac, drum nou, sau doar cărare,
Vorbit mereu că nu vreau să mă schimb.

Pun gânduri multe-n vârful de peniță
Ademenit fiind mereu de vers,
Prea conștient că-n lumea mea, pestriță,
Ajunge creator de univers.

Și toate se preschimbă în poveste,
Rescrisă de-al ideilor tandem,
Unele mari iar altele modeste,
Când vers cu vers se facea-a fi poem.

Oricum, ca vers, e dat să spovedească,
Trăiri, simțiri, de multe ori chiar minți,
Ca, omul, dezrobit, să-și regăsească
Curatul drum al lacrimei fiebinți.

În felul lui devine rugăciune,
Dar și un fel de-a spune "Mulțumesc!",
Simplei idei că omu-i o minune
Ce poartă-n ea al vieții har ceresc.

Din viitor idei se tot revarsă,
Nici nu țin cont de-al lumii argument,
Cu ele fac și eu o cale-ntoarsă,
Și sunt mereu acum, aici, prezent.

Motivat de hotărâre

Oameni dragi, ce încă mă citiți,
Recunosc, un gând mereu mă bate,
Să mă las de scris, cât se mai poate,
Și să intru-n lupta cu smintiți.

Sunt sătul să tac și să tot tac,
Să ascult atâtea baliverne
Ce nici n-au motive de-a discerne
Între omul prost și cel buimac.

E destul... trec anii, și-s anoști,
Ne-ndreptăm prea repede spre moarte,
De trăiri furate avem parte,
Fură cel mai bine cei mai proști.

Înțelesul clipei e bolnav,
Bucuria e și ea bolnavă,
A ajuns, în sine, o otravă,
Pentru cel ce nu se dă grozav.

Furtul e la modă, însă hoți
Nu prea pare nimeni să găsească,
Mulți doresc doar să se-mbogățească
Aruncând cu praf, în ochi, la toți.

N-am putut nicicând să fiu tăcut,
Chiar și când mi-am tot impus tăcerea,
Astăzi, recunosc, nu am puterea
Să mă fac absurzilor plăcut.

Primul nu lovesc, dar când lovit
Sunt, fără de jenă, pe la spate,
Intru-n luptă, lupt pentru dreptate,
Fără de motiv a fi oprit.

Astăzi multe chiar așa se fac,
Prea puține se mai fac pe față,
Criminalii vin, ne dau povață
Că sunt buni la toate cei ce tac.

Vreau să lupt... Chiar dacă nu mai scriu
N-o să am, de rău, nici o părere,
Pentru luptă încă am putere,
De nu am nu-s demn nici de sicriu.