Nu credeam, nicicând, c-am să ajung,
Să vorbesc de rău acest popor,
Să străbat un drum atât de lung
Vorbei grele să mă simt dator...
Vorba blândă e doar timp pierdut,
Și minciuna marii agonii,
Gloria unui viteaz trecut
Este fața altei Românii.
Azi, acest popor este bolnav,
Totu-i dus pe planul personal,
Și pe zi ce trece-i tot mai grav,
Boala intră-n viață ca normal.
Prostul s-a ajuns a fi deștept,
El se dă drept ideal model
Iar ideea-n sine e-un concept
Ce, încet, încet, devine țel.
Nu-și au loc, în tot acest dezmăț,
Cei ce au un adevăr de spus,
Curvele-s chemate la ospăț,
Și modelul lor ne e impus.
Mai tot omul este bun de sfat,
Și în toate foarte priceput,
Nevoit nu e să fi-nvățat,
E destul că poate fi limbut.
Lingușirea face pași mereu,
A ajuns o formă de respect,
Lingușit e chiar și Dumnezeu,
Rar mai e rugat în mod direct.
Vai de tine, sfântul meu popor,
Singur te-ai adus unde-ai ajuns,
De ceea ce-ai fost nu-ți este dor,
Tot trecutul ți-l dorești ascuns.
Nu mai vrei măcar să-ți amintești,
De eroi, de cei ce-au pătimit,
De trădări, de fapte vitejești,
Nici măcar de cei ce te-au robit.
Vai, atât mai spun... Poporul meu,
Am ajuns, cum nu credeam, chiar eu,
Să mă tem că n-ai să mai exiști,
Că n-ai cum, așa, să mai reziști...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu