sâmbătă, 31 martie 2018

Zvon de împrimăvărare

Iată că intră-n drepturi primăvara,
Nimic nu se păstrează din ce-a fost,
Spre mai târziu mereu grăbește seara,
Nemaigăsindu-și, în lumină, rost.

Și noaptea, iarăși, înspre zori, se pierde,
Grăbită mult de stelele ce-apun,
La rândul lor seduse de un verde
Care promite-a fi un bun comun.

Iarna încearcă, încă, să oprească
Drumul ce-i mers, prin urme mari, de ger,
Ori arătând o lume pitorească
Cu forme din poveste și mister.

E însă în zadar, orice s-ar spune,
Chiar ploaia-i o dovadă și motiv
De-a dovedi că timpul se supune
Ideii de-a rămâne obiectiv.

El știe doar a pune față-n față,
Și nu e de mirare, nici banal,
Norii ce cad, în zori, ca val de ceață
Cu mersul său, firesc, atemporal.

Iarna mai ia mulaje înghețate,
Voind spre toamnă a-nvinovăți
Pe cei ce ne ucid cu mâini curate,
Mințind că vremuri bune vor veni.

Însă rămâne tot ce-i dat să fie,
Rămâne-n treceri vremea ce-a trecut,
Avându-și, prin firesc, o datorie
De-a nu se ști un act contrafăcut.

Și vine vremea care-i dat să vină,
Iar primăvara tot își intră-n rol,
Ceas după ceas, revine în lumină
Al vieții noi, mereu dorit, simbol.

Niciun comentariu: