Antipremoniție

O viață-ntreagă multe am știut,
Chiar ce va fi în ziua următoare,
Un orizont mereu necunoscut
Mi se-arăta cu-ntreaga lui valoare.

Sunt acuzat mereu că aș fi trist,
Și că tristeții eu i-aș da motive,
Dar nimeni nu se-ntreabă cum rezist
Știind că n-am nicicum alternative?

Doar așteptând și nefăcând nimic,
Nu am, cum n-am avut, o bucurie,
Când mă trezeam că-n fapte mă implic
Mințind că nu-i așa, ca dat, să fie...

Tocmai știind, de multe ori m-am pus
Să bat alt drum, să iau o altă cale
Să merg în jos, spunând că merg pe sus,
Dar tot pe munți urcam, mergând agale.

Chiar de m-am vrut mergând spre înapoi,
Punând dorința-n formă de cuvinte,
Prin întâmplări m-am dus spre vremuri noi,
Și mă găseam mergând spre înainte.

Mi-a fost să știu, de multe ori să văd
Forma reală, fapte-n întregime,
În felu-n care orișicând revăd
Trecutul cu întreaga-i profunzine.

Văd tot mereu, și tot mai mult nu vreau
Ce va mai fi să-mi fie dat de știre,
Să nu mai am idei când spun pe șleau
Ce mlaștină e-această omenire.

Nici chipuri nu mai vreau, nici aventuri
În prea prezenta vreme viitoare,
Aș vrea să simt că ceva-i nou sub soare,
Nu prelungirea unei vechi frânturi.

Altfel decât altfelul

Nu-i nici o zi la fel ca altă zi,
Și nici o clipă nu-i ca altă clipă,
Chiar dacă trecătoarea lor risipă
Ni-i dată nouă pentru a trăi.

Un început văzut e ca model
A ceea ce, ca pas firesc, urmează,
Logic, sperând, că astfel se barează
Un rezultat ce-i calculat altfel.

Dar, pas cu pas, nimic nu-i previzibil,
Un altceva, oricând, din întâmplare,
Cu-n altceva, în urma lui, apare
Schimbând un imposibil în posibil.

Și nici seninul nu-i ca alt senin,
Cum nici furtuna nu-i mereu furtună,
Chiar dacă norii negri se adună
Dându-ne gând că cer ne sunt, din plin.

Văzutul pare simplu de văzut,
Efectu-i însă greu se înțelege,
Că nu-i nici unde literă de lege
Ce îi urmează-n fapte-a fi făcut.

Consensul pare uneori bizar,
Sau e bizar că lipsa lui frapează,
Dar nimeni nu e sigur că-l urmează,
Și că efectu-i este, întru totul, clar.

Nici un efect nu e ca alt efect
La un același om și-aceeași faptă,
Strică ce strică, uneori îndreaptă,
Iar alteori lovește indirect.

Orice-i crezut posibil repetabil,
Ajunge-n mod real să contrazică
Motivul care, zice-se explică,
Ceea ce e, în fapt, inexplicabil.

Toate se-nvărt în jurul unui punct
Ce-și este și reper și referință,
Și, poate, chiar cu cea mai bună știință,
Se vrea știut ca amănunt disjunct.

Rugă de iertare

Vin, Doamne, astăzi, să îţi cer iertare
Că îmi tot țin, cam mult, privirea-n Cer,
Crezând că, încă, dreptul am să sper
În adevăr și în dreptatea-Ți mare.

Iertare-ți cer de am greșit cu fapta,
Trăind, atât de mult, ca unul singur,
Gând că e mai bine, și mai sigur,
Să nu mă uit în stânga ori în dreapta.

Și iartă-mă că, pururi, primăvara,
M-am arătat de soare însetat,
Spre scris, fără de noimă, m-am dedat,
Golind, fără păsare, călimara.

Și aș mai vrea, să poți, să-mi dai iertare
Că, vara, am uitat să fiu sedus
De-al soarelui mereu târziu apus,
Avându-mi viața dusă la-ntâmplare.

Greu de va fi, mă iartă, laolaltă
Că toamnei i-am plătit prea mult tribut,
Iar iarna prea puține am făcut
Precum oprirea unui tren în haltă.

Iertarea-Ți vreau, că, poate-n lăcomie
Țintit-am, fără greș, cu ochi de vultur,
Și-am adunat, fără să știu că scutur
Atâtea flori, să-mi înflorească mie.

Îți iertare dacă, strâns sub pleoape,
Am vrut s-adun firescul cer senin,
Ca să mă știu, în vise, mai aproape
De vremuri noi, simțindu-le că vin.

Iartă-mi, Te rog, această încercare,
De a veni să-Ți spun că tot greșesc,
Dar dacă-mi dai motive să trăiesc,
Pentru mai tot ce-am fost tu dă-mi iertare.

Îmi este clar, am multe neștiute,
Cu multe fapte încă sunt dator,
Fie-mi, te rog, din nou cel iertător,
Dă-mi liniștea ce poate să m-ajute!

Firesc, extrem, invers

Mi-e clar, sunt, azi, castelul,

pe-alocuri dărâmat

De vântul prea puternic

în zid și porți bătând,

Un simplu om ce simte

că sufletu-i mirat

De ritmul care bate

în trupul lui flămând.

Destinul și-ntâmplarea

le port, mi se cuvin,

Le am și le pot duce

altfel degeaba lupt,

Un șir întreg de fapte,

mi-asum, îmi aparțin,

Așa cum simt și pragul

ce-l am, înalt, abrupt.

Trecut-au ani... cu timpul

în care-am rătăcit,

Am înțeles că-i vremea

să merg cât e de mers,

Acestei vieţi în care,

cândva, am fost sortit,

Nu-i pot schimba firescul,

în sens extrem, invers,

Nu-i pot fixa repere,

și nici să mai evit,

Un drum ce mi se știe

din fiecare vers.

Zbucium de schimbare

Simt lovituri de coadă de topor
În gândul ce-a-nvăţat mereu tăcerea,
Ce mi-a ajuns să-mi fie un izvor
De lacrimi, când adună-n el durerea.

Pe margini de tristețe capu-mi pun,
Visând mai văd ideea ca nuanță
Și stelele cum tot mereu apun
Mizând, spre altă noapte, pe speranță.

Cu fața-n vânt, rămân pe gânduri dus
În căutarea unora, bizare,
Când timpul stă cu fața spre apus
Punându-și multe semne de-ntrebare.

În liniște, un zbucium greu, presimt,
Înaripat de multu-mi dor de ducă,
Nu-i știu urmarea, dar, tacit, consimt,
Că o schimbarea vrea să îmi aducă.

De a gândi, de multe ori, mă las,
Voindu-mă-n a faptelor derivă,
Ca să-mi păstrez tot ceea ce-i rămas
Și să nu-mi stau, eu, mie, împotrivă.

Dar și așa ajung chiar istovit,
Debusolat de întâmplări ciudate,
Chemat, și-n miez de noapte izgonit,
De-același adevăr pe jumătate.

Și-s acuzat că sunt acuzator
Înspre ideea ce idei ucide,
Când o aduc în văzul tuturor
În contra intereselor stupide...

Amănunte în tandem

Acum, aici, știu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte,
Chiar de nu mă vreau în primul rând.

N-am cui vorbi, n-am cui să mai cer scuze
Când fug, în grabă, din acest prezent,
Care încearcă, tainic, să m-acuze
De gravul, ori acutul, meu accent.

Cum nu mă duc, ușor, spre închinare,
Și nici nu pun, prea lesne, cuiva, nimb,
Ajung să fac, drum nou, sau doar cărare,
Vorbit mereu că nu vreau să mă schimb.

Pun gânduri multe-n vârful de peniță
Ademenit fiind mereu de vers,
Prea conștient că-n lumea mea, pestriță,
Ajunge creator de univers.

Și toate se preschimbă în poveste,
Rescrisă de-al ideilor tandem,
Unele mari iar altele modeste,
Când vers cu vers se facea-a fi poem.

Oricum, ca vers, e dat să spovedească,
Trăiri, simțiri, de multe ori chiar minți,
Ca, omul, dezrobit, să-și regăsească
Curatul drum al lacrimei fiebinți.

În felul lui devine rugăciune,
Dar și un fel de-a spune "Mulțumesc!",
Simplei idei că omu-i o minune
Ce poartă-n ea al vieții har ceresc.

Din viitor idei se tot revarsă,
Nici nu țin cont de-al lumii argument,
Cu ele fac și eu o cale-ntoarsă,
Și sunt mereu acum, aici, prezent.

Motivat de hotărâre

Oameni dragi, ce încă mă citiți,
Recunosc, un gând mereu mă bate,
Să mă las de scris, cât se mai poate,
Și să intru-n lupta cu smintiți.

Sunt sătul să tac și să tot tac,
Să ascult atâtea baliverne
Ce nici n-au motive de-a discerne
Între omul prost și cel buimac.

E destul... trec anii, și-s anoști,
Ne-ndreptăm prea repede spre moarte,
De trăiri furate avem parte,
Fură cel mai bine cei mai proști.

Înțelesul clipei e bolnav,
Bucuria e și ea bolnavă,
A ajuns, în sine, o otravă,
Pentru cel ce nu se dă grozav.

Furtul e la modă, însă hoți
Nu prea pare nimeni să găsească,
Mulți doresc doar să se-mbogățească
Aruncând cu praf, în ochi, la toți.

N-am putut nicicând să fiu tăcut,
Chiar și când mi-am tot impus tăcerea,
Astăzi, recunosc, nu am puterea
Să mă fac absurzilor plăcut.

Primul nu lovesc, dar când lovit
Sunt, fără de jenă, pe la spate,
Intru-n luptă, lupt pentru dreptate,
Fără de motiv a fi oprit.

Astăzi multe chiar așa se fac,
Prea puține se mai fac pe față,
Criminalii vin, ne dau povață
Că sunt buni la toate cei ce tac.

Vreau să lupt... Chiar dacă nu mai scriu
N-o să am, de rău, nici o părere,
Pentru luptă încă am putere,
De nu am nu-s demn nici de sicriu.