Calendarul ca surghiun

Ne-am inventat atâtea calendare,
Şi-n ele punem, totdeauna, morţi,
Ca să avem mereu o sărbătoare
De care să vorbim, ieşind la porţi.

Avem destule urme de-ndoială,
Că alţii nu-s nicicum mai buni ca ei,
Că tot ca noi, se dau la învoială,
Cu gloata de smintiţi şi derbedei.

Mereu găsim, spre cei de azi, accente
Ce-i fac ori proşti, ori răi, ori chiar tâmpiţi,
Cu relevante sensuri divergente,
Că sunt ajunşi, deja, neaveniţi.

Ne-mbogăţim cu mult prea multe nume,
Şi cu poveşti scornite după scop,
Ce vor, tot timpul, undeva să-ndrume,
Pe cel sărac voindu-l filantrop.

Din când în când, prin conţinut şi formă,
Devine, calendarul, desuet,
Intrând în procedură de reformă,
Şi se rescrie, grabnic, în secret.

Apar alţi sfinţi, sau nume de valoare,
Şi chiar câţiva, dintre cei vechi, păstraţi,
Dar totdeauna moartea-i o onoare
Şi cei din viaţă-s pururea uitaţi.

Şi-avem aşa, mereu, căte-o dispută,
Tot încercând a defini-n comun
O linişte, prin caledar pierdută,
Şi chiar de noi trimisă în surghiun.

Atracția de sens

Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.

Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.

Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.

Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.

Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.

Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.

De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.

Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.

Teme de tristețe

Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...

Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!

Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!

Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.

De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.

Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.

Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.

Lumina în rezervă

O mare-mbătrânire se observă
În tot ce-nseamnă neamul omenesc,
Şi prea puţini sunt cei care vorbesc
De trecerea luminii în rezervă.

Şi noaptea cade-n noi ca o greşeală,
În contra dreptului firesc la zi,
Începe adevăru-a vrea muri,
Strivit de marea noastră îndoială.

Sunt tot mai mulţi ce caută să plângă
Vorbind de timp, spunând că-i prea puţin,
Că ei nu tac, doar vorba şi-o abţin,
Chiar dacă-i greu pornirea să-şi înfrângă.

Pe zi ce trece mor cei ce se-ntreabă
Cât de real e omul cel real,
Cât de normal e tot ce e normal,
Şi au răspuns mai mult de o silabă.

Urmează întunericul să-nşele
În numele promiselor lumini,
Această lume ce, cu ochi senini,
Crede în os, în carne, şi în piele.

Doină de vreme nouă

Lui Eminescu, omagiu

"De la Nistru pân' la Tissa

Tot Românul plânsu-mi-s'a,"

Că e vremea iarăşi rece
Dar ce-i val, "ca valul trece".
E zăpadă şi e ger,
Şi-şi caută drum spre Cer,

"Că nu mai poate strabate

De-atâta străinatate."

"Din Hotin şi pân' la Mare

Vin Muscalii de-a calare,"

Şi cu ei, alţii, mari hoţi
Ce ne vor săraci pe toţi.

"De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;"

Cei veniţi de peste tot
Cei ce sufletul ni-l scot.

"Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,"

Ca să ia tot ce-au putut,
Şi au luat tot ce au vrut...

Şi au luat cu frenezie,
Tot ce ne era mândrie

"Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte."

"Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,"

Puşi mereu pe pricopsit
Chiar şi drumuri ne-au oprit.

"Din Sătmar pân' în Săcele

Numai vaduri ca acele."

Şi ne-au pus pe toţi la plată,
Mult mai rău ca altădată.

"Vai de biet Român saracul!

Îndărăt tot dă ca racul,"

Toată vrerea-i în cuvinte,
Chiar şi în credinţă minte.

"Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,

Nici îi este toamna, toamnă,"

Şi nici noaptea nu-i e noapte,
Chiar şi plânsu-i e în şoapte,

"Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui."

Chiar şi iarna-i e altfel,
Şi-o croieşte pe model.

"De la Turnu 'n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi"

Curg ca stolul de lăcuste
Din ce-a mai rămas să guste,

"Şi s'aşează pe la noi;

Toate cântecele pier, "

Piere tot ce-i românesc
Piere tot ce-i strămoşesc.

"Sboară paserile toate

De neagra străinatate;"

Că nu sunt cele ce-şi schimbă
Cântul vechi în altă limbă.

"Numai umbra spinului

La ușa creştinului."

De parcă e blestemat,
Şi de Dumnezeu uitat.

"Îşi desbracă ţara sînul,

Codrul - frate cu Românul -"

După sute, zeci de ani,
E făcut pungă de bani,

"De secure se tot pleacă

Şi isvoarele îi seacă -"

Şi-a ajuns, fără să-i placă

"Sărac în ţară săracă!"

"Cine-au îndrăgit străinii,

Mânca-i-ar inima câinii,"

Facă-l-ar numai bucăţi
Scos afară din cetăţi,

"Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!"

Orice urmă să îşi piardă
Focul veşnic să îi ardă.

"Ştefane Maria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,"

Că e ţara pustiită
De netoţi iar împărţită,

"Las' Archimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinţilor

În seama parinţilor,"

Şi aleargă-n lung şi-n lat,
Dă veste că-i de luptat,
Dă veste că am rămas
Neam bolnav şi de pripas.

"Clopotele să le tragă

Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,"

Să se-audă-n lumea mare
Că vrem vechile hotare,

"Doar s'a 'ndura Dumnezeu,

Ca să 'ţi mântui neamul tău!"

Şi să-l scapi de grea robie
Acceptată din prostie.

"Tu te 'nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând"

De la Dunăre la Prut
Să fim azi ce tu ai vrut,

"Şi Moldova adunând",

Să fim toţi români de rând.

"De-i suna din corn odată,

Ai s'aduni Moldova toată,"

Cea de-aici şi cea pierdută
Într-o vreme de derută,

"De-i suna de două ori,

Îţi vin codri 'n ajutor, "

Şi va fi atunci să vină
Mult furata Bucovină,

"De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară".

Din Dobrogea, din Ardeal,
Din câmpie, munte, deal

"Din hotară în hotară -"

Din întreaga noastră ţară

"Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzuratorile..."

Îndrăgi-i-ar nebunia
Şi pustiul, şi stihia!

Rolul, prin efect

Azi am ajuns să văd ce nu se vede,
Să spun pe nume gândului ascuns,
Să văd cum moartea-n mine se repede,
De parcă eu îi sunt îndeajuns.

Eu ştiu că s-a tocmit, la ceas de seară
Şi că sunt preţ care s-a vrut plătit,
Căci dacă am să ies în primăvară,
Cu nici un chip n-am să mai fiu oprit.

Nu trag de timp, dar n-am nici timp de joacă,
Nici să mai dorm, şi nici să lenevesc,
Şi trag de clopot, bat pe seară-n toacă,
Tot dând de veste miez, de zi, ceresc.

În contra unui fel ciudat de viaţă
Mă pun din nou, aşa cum m-am mai pus,
Tai drum, încrezător, prin nori de ceaţă
Privind mereu în faţă şi în sus.

Văd umbrele cum fug în miez de noapte,
Deja ştiu cum, şi când, şi unde-ajung,
Şi cum îndeamnă visele spre fapte
Sau cum firescul vieţii îl străpung.

De multe ori, nevrut, le stau în cale,
Sau ţinta lor devin, cobai uman,
Ca să percep ideile formale
Ce dă, oricui, doar zbatere în van.

Le-am învăţat... şi pot să spun ce arme
Le sunt, întotdeauna, de folos,
Când întâlnesc o minte care doarme
Şi-o pot întoarce, prea uşor, pe dos.

Chiar niciodată nu mă pun pe fugă
Ce dincolo, de însăşi ei, nu văd,
Ori cred iubirea că, de fapt, subjugă,
Şi numai calea lor o întrevăd.

Puţin mai dorm, şi mintea mi-o ţin trează,
Mai mult atent la adieri de vânt,
Şi tot atent la ziua ce urmează
Şi-al ei prim gând, şi-ntâiul meu cuvânt.

Viaţa mi-o ştiu, e mai mereu amară,
Şi-s vinovat şi eu, o spun, direct,
Dar va veni-n curând o primăvară
Pusă pe rol prin chiar al ei efect.

Când mor părinții...

Când mor părinții mulți se-arată-n sine
Plin de dureri și mult înlăcrimați,
Și i-ar dori trăind înspre mai bine,
Spre a se ști cu toate împăcați.

Dar s-a ajuns a fi un act de scenă,
Ca să se-ascundă pasul următor,
Când intră interesul în arenă
Uitând de morți și de dorința lor.

Când mor părinții, se aleargă-n pripă,
Spre a avea câștig din truda lor,
Spunându-se că nu e de risipă,
Spunându-se c-așa e mai ușor...

Se scoate tot, din casa lor afară,
Nici nu cobtează ce a fost frumos,
Trecutul este parcă de ocară,
Uitarea lui se vrea cu mult folos.

De după cum e legea din vechime,
Și-atâtea generații s-a păstrat,
Bine ar fi, privind cu profunzime
Îndemn să fie, cum a fost lăsat:

Când mor părinții, nu le vinde casa,
Ceva ce lor le-a fost, ca Raiul, sfânt
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.

Nu alerga, după averi, în goană...
Mai dă, de Paște, pe pereți, cu var
Păstrează-i albi, curați ca o icoană,
Ca tot trecutul să îți fie clar.

Scoate degrabă apa din fântână,
Să-i primenești izvorul cam secat,
Și amintește-ți când mergeai de mână,
Pe ulițele satului uitat...

Pe paturi pune scoarțele din lână,
Să-ți amintească joaca de copil
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Ca să-nțelegi ce-nseamă-a fi util.

Aprinde lampa, candela de seară
Adu-ți aminte vremuri ce au fost,
Când așteptai ca luna să răsară
Să poți avea visării adăpost.

Și lasa-te-n visare peste noapte,
Să simți al mamei gest mângâietor,
Văzându-ți tatăl care, pus pe fapte,
În zori, spre drumuri, e cutezător.

În zori, când te trezești, o lumânare
Pe la mormânt te du să o aprinzi,
Și, cu un simplu gest, de închinare,
Arată-le de ce nu vrei să vinzi.

Și ține minte casa părintească
E locu-n care timpu-l poți opri,
E vatra-n care vița strămoșească
A învățat că poate nemuri.