Singur, străin...

Puțini sunt cei ce-ntreabă despre mine,
Puțini mai știu ce e adevărat,
Nici chiar sintagma nu-mi mai aparține,
Sunt un străin, uitat, însingurat...

N-am timp de-a mai privi într-o oglindă
Pe unde drumul vieții m-a tot dus
Și cât a vrut, din fapte, să cuprindă,
Ducându-mă în jos și iar în sus.

În jos văd lumea fără de cuvinte,
Și îmi permit să fiu un visător,
Dându-mi motiv să spun ce-mi vine-n minte
Știind că-i sunt, cu amintiri, dator.

Și mă revăd în vise de-altădată,
Puțin altfel, dar prea puțin schimbat,
Fixat de mici detalii, prin erată,
În riscuri ce mereu mi-am asumat.

În sus privesc o vreme viitoare
În care nu mă tem că pot s-ajung,
Chiar și cu pietre prinse de picioare,
Sau condamnat la un exil prea lung.

Și sunt pe-acolo, eu, fără tăgadă,
De mulți uitat, de mulți descoperit,
Văzut de cei ce vor mai mult să vadă,
Prin limite tinzând spre infinit.

Însă acum, sunt semn de întrebare
Ce pare-a fi nu ramură, ci spin,
Ideii ce, prin izul de-ntâmplare,
Îl face, pe cel singur, un străin.

Trofee de muzeu

Aş vrea să ştiu ce crede Dumnezeu
Despre aceste vremuri de teroare
Când omul e vânat ca şi trofeu,
Şi prea uşor şi mult prea mult se moare.

Cerul senin se vede tot mai greu,
Toţi caută spre stele şi spre soare,
Dar nimeni nu se-ntreabă cine, oare,
A transformat bordelul în muzeu.

Probabil, cred, de mult s-a dat de veste
Că vin aceste vremuri, zise, noi,
Când omul hăitut de moarte este
Dar tot cu viaţa vrea a fi-n război.

Ştiinţa e ajunsă o poveste
În care e şi pleavă şi noroi,
Dar, despre vis, că n-a ajuns noroi
Chemată-i, alegoric, să ateste.

Dezordinea-i în toate şi, mereu,
Habotnicii vorbesc despre tendinţă,
Încorsetaţi de minimul clişeu
Al dreptului la vis şi la credinţă.

Îmi pun în seamă tot calvarul meu,
Intolerant la lipsa de voinţă
De prea puţina vieţii chibzuinţă
Aş vreau să ştiu ce crede Dumnezeu.

Drum deja

Am început un drum şi-mi sunt cobai,
Ca nu cumva, sedus de rătăcire,
Pavându-mi drum spre Iad în loc de Rai,
Să-mi fie vorba mare amăgire.

Mă las chemat de lipsa de răspuns
La multele, absurdele, probleme
Ca, luptă de va fi, să am de-ajuns
Putere de a trece de dileme.

Pe mine, mai întâi, de toate-ncerc,
Şi mie-mi pun condiţii restrictive,
Ca să-nţeleg de ce se-nvârt în cerc
Concepţii şi principii primitive.

Acesta-i drumul, nu-i de ieri ori azi,
Spus că va fi un fel de nouă armă
Demascatoare multor retrograzi
Ce-s fără somn, dar cer ca toţi să doarmă.

Ştiu bine văzut că pot să-i văd
Şi sunt ţintit de gânduri cu adresă,
Ce mă împing spre cuşcă ori prăpăd,
Ori, mai la modă, înspre lanţ ori lesă.

N-am ce să pierd, nici n-am cum să cobor,
Chiar dacă simt enorma oboseală
Când văd că multe-s taine de omor,
Fără motiv şi fără socoteală.

Nu fac rabat, nici superficial
Nu pot să fiu, gândind mereu la mine,
Că-n drumul, viitor, spre pas real
Nu pot să las un rău cu rol de bine.

Tot ce va fi deja s-a început,
Şi-i prins între idei sfredelitoare,
Ţintind spre infinitul absolut
Al zilelor firesc nemuritoare.

Cheia ca superlativ

În prigoana lumii suferă ideea,
Uneori ajunge fără de motiv,
Însă de milenii, prin superlativ
Este definită, și văzută, cheia.

N-are importanță nici un fel de faptă,
Dacă se și trece dincolo de prag,
Cheia e pecete și al luptei steag,
E și trambulină, nu doar simplă treaptă.

Asta-i astăzi lumea, doar așa gândește,
Totul se oprește la mai mult câștig,
Nici arșița verii, nici al iernii frig,
Spre altfel de gânduri nu o mai pornește.

Vechea neștiință e la fel de nouă,
Tot la fel se cerne ce se crede bun,
Viața-i, mai degrabă, îndelung surghiun
Mult mai importante-s boabele de rouă.

Răspicata vorbă nu se ia în seamă,
Când dă altfel vestea, ori n-o dă deloc,
Chiar și adevărul este pus pe foc
În neacceptarea ce devine teamă.

Definiții sacre azi se translatează
În idei ce țipă și chiar fac scandal,
Când acuzatorii cred că-s tribunal,
Pedepsind principiul că nu se uzează.

Chiar sacralitatea are altă formă,
E, fără de noimă, un banal cuvânt,
Care dus de vorbe ia, din plin, avânt
Și, din clipă-n clipă, are altă normă.

Cheia e obiectul, nu-i nici drum, nici cale,
Ea-i acum cu totul faptelor motiv,
Și e argumentul clar, demonstrativ,
Al atâtor sensuri neprincipiale.

Totuși, simplu

Colegului meu,

Cătălin Iorga

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu limite de mare anvergură,
Că simplitatea-mi e un act reflex,
Fiindu-mi, din instict, mereu, postură.

Simplu fiind, nicicum nu-s complexat
Când mi se-arată viața ca erată,
Ascult, și detașat, și relaxat
Pe cei ce adevăruri îmi arată.

Complex apar celor ce astfel cred
Pe cel ce nu-i, ca formă sau figură,
În limita concretului biped
Ce vrea mereu răspunsuri mură-n gură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu fapte întru totul pe măsură,
Ca adevăr, perpetuu și conex
Al crezului ce- mi este trăsătură.

Mai mult nu pot să fiu simplificat,
De-aceea nici nu cad la învoială
Cu cei ce vor ca eu, neapărat,
Să am, întru câștiguri, socoteală.

De mai adun ceva, în nici un caz,
N-o pot lăsa ca simplă umplutură,
Spre arătarea unui alt obraz
Încă o dată bun de-o lovitură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Sortit a fi pornit spre aventură,
Văzând concavul ca un biconvex
Când e să se lovească de cenzură.

De-aceea, n-am motive să mai tac
Când faptele se vor, prin argumente,
Contrare celor ce ideile prefac
În teoreme absolut demente.

Redus la simplu, regăsit sunt eu,
Cel modelat de propria-mi structură,
După modelul unui Dumnezeu
Plin de iubire, nicidecum de ură.

Risipire în context

Suntem amanţi... Deloc nu e uşor
Să ne găsim, din când în când, o clipă,
Ferindu-ne din calea tuturor,
Şi mai apoi de-a timpului risipă.

Nu facem nici un rău, trăim şi noi,
În limita condiţiei umane,
Chiar dacă parţial ni-i viaţa-n doi,
Nu-i din dorinţa noastră, n-avem toane.

Trecând prin viaţă, vorbe ne-auzim,
De parcă facem fapte diferite,
Acuza că nu-i totul legitim
Ne vrea, cu nonşalanţă, compromite.

Un loc ferit găsim cu mult mai greu
Mereu ni-i luat de cei ce ţin de acte,
De cei ce sunt în cuceriri mereu,
Dar aparenţe-şi vor, firesc, intacte.

Suntem, prin viaţa noastră, trecători,
Ne întâlnim, şi ne iubim, pe fugă,
În doi nu prea mai ştim ai zilei zori,
Poveşti, cu noi, cei ce ne ştiu, îndrugă.

Mă rogi, de multe ori, în vis să-ţi vin,
Ca să vorbim de vremuri viitoare,
Şi-ţi spun, îmi este greu să mă abţin,
Că visul ne mai face o favoare.

Suntem, voind trăi, nişte eroi,
Ce sunt văzuţi drept călcători de lege,
Un fel de pleavă, uneori gunoi,
Pe care viaţa poate să-i renege.

Dar oare prefăcuţii aroganţi,
Ce zi de zi îşi au un drum spre casă,
Când ne blamează viaţa de amanţi,
N-o fac din neputinţa ce-i apasă?

Înţelesul unui eu

Mă tot citeşti, cuvinte vorbesc,
Din viaţa noastră, simplă, vezi că vin,
Şi chiar dacă n-aş vrea să-ţi amintesc,
Le vezi că sunt dovadă de destin.

Multe m-am ascuns să ţi le spun,
Ca să le ascund m-am şi jucat,
Alteori vorbeam ca un nebun
Despre noi şi-al nopţii faptic pat.

Când vorbeam de sânii-ţi întăriţi,
Îngropam tristeţea cu amar
Ca să uit de anii-mi hoinăriţi
Ce-au uitat de timp şi calendar.

Povesteam de câte vreau să fac,
Greu punând accent pe un acum
Ca să nu-mi găsesc îndemn să tac
Absorbit de-al căutării drum.

Acum citeşti şi vezi că n-ai aflat
De ce am fost de multe ori tăcut,
Ori se părea că mă comport ciudat
Având un scop, în vis contrafăcut.

Când îîi vorbeam de paşi şi viitor,
De ce va fi cu totul în alt fel,
Nu mă vedeam un simplu muritor
Ci doar spuneam că am un vis, un ţel.

De-al vieţii dor spuneam din când în când
Privindu-ţi trupul parcă legănat
De fantezii ce îmi smulgeau un gând
În care mă ştiam de mult uitat.

Printre cuvinte sunt, cu totul, eu,
Citindu-le, vei şti, real, cum sunt,
Că şi-n credinţă sunt ca un ateu,
Atent, oricând, la orice amănunt.