marți, 27 iunie 2017

Scris de dor

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
să scriu iarăşi despre noi,
Că simt clar şi fără dubii
că spre viaţa de apoi,
Împreună ne e drumul
împreună, numai noi.

Mă pornesc, uitând, agale,
răvăşit de tot ce-a fost,
Până când, fără să-mi pese,
de-al furtunii avanpost,
Lupt cu umbra de speranţă
când nu pot să-i dau un rost.

Fug la deal, fug şi la vale
simt cum urc şi cum cobor,
Cred şi-n lacrima de soare
şi-n motivul norilor,
Şi-n cădere, şi-n urcare,
şi-ntr-al minţii tainic zbor.

Îmi e dor să nu îmi pese
că vin toamnele cu ploi,
Şi că drumuri mult bătute
se vor umple de noroi,
Neavând nici urme paşii
şi nici cale înapoi.

Nu-mi găsesc deloc motive
drumului în alte părţi,
Oricât mi s-ar pune-n spate,
ori citise-va prin cărţi,
Despre locuri, şi momente,
şi însemne vechi pe hărţi.

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
parcă tot mai mult mi-e dor
De-ntâmplări cu sens şi rosturi
duse până-n viitor
Că trăindu-le urmarea
nu-mi găsesc motiv să mor.

vineri, 23 iunie 2017

Hotar de prevestire

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă...
Gânduri mă bat tăcerea să-mi opresc,
Să-ţi spun de ce şi cum mă tot apasă
Dându-mi porunci, cumva, să te găsesc!

Mi-e însă greu să-ncerc a mă convinge
Cuvântul să îl las puţin şi gol,
Că o dorinţă tainică mă-nvinge
Şi-l las, în vers ştrengar, să fie sol.

De multe ori, priviri, voit fugare,
Mă duc spre clipe care, ştiu, vor fi,
Încorsetat de fusele orare
Ce definesc, alftel, oricare zi.

Nu te cunosc, îmi spun... nu-i o minciună,
Nici nu e gând de drum ocolitor,
Însă nu ştiu de ce plătesc arvună
Unor idei ce vin din viitor.

Teamă îmi e şi-i o reală teamă,
Că vei voi, cândva, să înţelegi,
Visări ce azi nu le prea iei în seamă,
Prea mult ţinând la ale lumii legi.

Stând tot pe loc, în grabă timpul trece,
Şi graba lui va fi să o-mprumuţi,
Îmi vei veni, vrând a- ţi petrece
Ani care vin şi ne vor fi trecuţi.

Nu te cunosc... dar ziua care următoare
Se face pas ce pune un hotar
Între ce-a fost, un timp lipsit de soare,
Şi orizontul pur, senin şi clar.

joi, 22 iunie 2017

Destin de ultimă scrisoare

În gânduri am dorinţa tot mai mare,
Să-ţi spun ceva ce greu îmi e să-ţi spun,
Ideile cumva să mi le-adun,
Să-ţi scriu această unică scrisoare.

Aş vrea, de voi putea, să spun de toate,
Să spun despre prezent, despre trecut,
Despre atât de multu-mi absolut
Al gândului că dacă vreau se poate.

Puține ştii din multa-mi poezie,
Că-n ea, din viaţă, am lăsat puţin,
Ba chiar am încercat să mă abţin,
Că simt venind o vreme ce-ntârzie.

E timpul, dar, să nu-ţi mai vreau ascunde
Că nu mă simt cu mine împăcat,
Când ştiu că cerul meu e-nnourat
Şi, rănile, ce dor, sunt prea profunde.

Venim din două lumi... Această lume
E un amestec mult paradoxal,
În care timpul altfel e real
Dacă purtăm, sau nu, acelaşi nume.

În sincretismul care-şi dă valoare,
Schimbând mereu al clipelor reper,
Eu mi-am permis să cred, nu doar să sper,
Că toţi avem acelaşi loc sub soare.

Dar nu-i aşa, o altfel de dreptate
Ne-mparte după strâmbe judecăţi,
Punându-ne în spate alte plăţi,
Accentuând a minţii legitate.

Nici eu, nici tu, n-am vrut a ţine minte
Proorocirea unora înguşti
Ce ne-mpingeau spre poarta unor cuşti,
Un fel de case, dar, de fapt, morminte.

Acum plătim, cu moartea, sau cu viaţa,
Dorinţa împlinirii unui vis,
Şi lipsa unui minim compromis
În încercarea de a sparge gheaţa.

A merge înainte nu se poate,
Nici n-avem cum să mergem înapoi,
Există diar o cale pentru noi,
De reuşim să trecem peste toate.

Ne întrebăm ce lege, omenirea,
Va mai găsi să ţină omu-n frâu,
Lăsând să se reţină că menirea
Se poate împlini şi prin desfrâu.

N-ai nici un fel de gând, ori de speranţă,
Nu crezi că-i drept, dar însă îmi zici să plec,
Că poţi, aşa, rămâne-n consonanţă
Cu toate cele care vin şi trec.

N-am cum să cred că ceva se mai schimbă,
Sunt visător la fel cum sunt lucid,
Cuvintele în minte mi se plimbă,
Rămâne-vor aşa... Mă sinucid...